Patrahirul electoral şi lifta străină
Alegerile de anul acesta au fost mai agitate ca niciodată, pline de pasiune şi mobilizare. Printre cei care s-au mobilizat „exemplar“ se află şi Biserica Ortodoxă, întotdeauna la putere şi cu puterea. Discursul este unul desprins parcă din secolele trecute, cu Anticristul care vine din Occident şi liftele străine, venite să ne ameninţe neamul, tradiţia, credinţa şi multe alte lucruri... Această prezenţă ar putea părea anacronică, dacă ea nu ar reflecta, pînă la urmă, nivelul educativ (slab şi fragil) al populaţiei. Ignorăm, din ce în ce mai mult, dreptul la educaţia de bună calitate, ceea ce ne-ar oferi instrumentele necesare pentru a privi şi, mai ales, pentru a judeca critic lumea în care trăim.
Avem mai multe biserici decît şcoli, şi mai mulţi popi decît învăţători. Un sondaj incont.ro (din noiembrie 2013) arată că România are 18.429 de biserici la 4022 de şcoli. La fel de prost stăm şi la capitolul spitale şi paturi de spitale (128.501 paturi). Bucureştiul se află în top: are o şcoală la 5852 de locuitori, dar îşi ia revanşa la biserici: una la 3875 de locuitori. Observăm cum după fiecare colţ de bloc apare o biserică, niciodată o şcoală. Asta ţine, bineînţeles, de spiritul întreprinzător al clerului, frate cu banul – public –, chiar dacă intră în contradicţie cu dogma. Dar cine să mai sesizeze această mare nuanţă?!
Iar trecutul nostru este întotdeauna atît de aproape de prezent. Statistica lui Nicolae Suţu, primul economist al României moderne, arată că, la 1849, Moldova are 8948 de clerici şi parohi la o populaţie de 1.462.521. În timp ce, la aceeaşi dată, profesorii şi medicii nu depăşesc 104, la aceeaşi populaţie. Cît despre spitale şi paturi... Vechiul Regat număra, la 1892, 140 de medici de plasă, adică 1 medic la 36.000 de locuitori. La 1903, spitale sînt 61, cu 1586 de paturi. Alfabetizarea lumii rurale începe să prindă contur abia cu reformele lui Spiru Haret. Astfel, la 1909, 34,7% din populaţia rurală trecuse printr-un ciclu de educare şi ştia, cel puţin, să se semneze, abandonînd apelul la amprenta digitală.
Drumul nostru către progres a fost unul destul de lent, cu sincope şi renunţări, cu interferenţe religioase destul de puternice şi de frecvente. În prima noastră modernitate, de început de secol XIX, absenţa unor şcoli şi a unui sistem educativ organizat şi funcţional a dus la atribuirea către preoţi a unui rol covîrşitor în procesul de reformare a societăţii, făcîndu-i apostolii neamului. Pentru comunităţile lor, clericii au fost de toate, şi preoţi, şi învăţători, şi medici, şi notari, şi judecători, iar enoriaşii s-au arătat recunoscători, miluind Biserica. Neajunsul acestei experienţe se află în stagnarea procesului educativ: fără prea mare învăţătură, clericii au perpetuat temerile apocaliptice cu privire la instruire. „Pricina «stricării» este că, de cînd am început să învăţăm franţuzeşte, şi alte limbi străine, am introdus modele şi am mai dat din religie afară“, scrie Predicatorul Ecleziastic, la 1857.
Relaţia asta dintre Occident şi stricare am regăsit-o în discursul preoţilor noştri de astăzi, de parcă nu trecuseră aproape două secole de istorie peste noi. Sau poate că nici n-au trecut?! Liftele străine deveniră, aşadar, o ameninţare pentru naţia noastră, iar Anticristul nu putea veni decît cu avionul de Berlin, dorind cu orice preţ să ne strice, civilizîndu-ne. Mesajele scrise pe uşile bisericilor şi rostite de preoţi de la înălţimea amvonului ar putea părea hilare dacă ele nu ar fi avut/dacă nu ar avea încă un ecou destul de însemnat în rîndul enoriaşilor. Şi, iarăşi, gîndul mă poartă către educaţie, că doar aceşti preoţi, şcoliţi prin seminariile patriei, nu sînt decît produsul acestui sistem educativ, lăsat de izbelişte şi abandonat în ignoranţă şi ignorare. Şi, iarăşi, mă întorc la un luminat cap al Bisericii din trecut, care justifica astfel comportamentul „rău“ al preoţilor: „Aceste greşale, ce ziceţi că au preoţii, oare din copilărie le-au avut, au le-au cîştigat după ce au luat preoţiile? De le-au avut din copilărie, vina nu este a lor, ci iaste a mirenilor, că n-au vrut să-i crească cu frica lui Dumnezeu, cu învăţături folositoare şi cu pilda lor cea bună. Iar de le-au cîştigat pre urmă, iară de la mireni le-au luat şi de la dînşii au învăţat răutatea, că ei n-au născut preoţi, ci mireni.“ Afirmaţia mitropolitului Antim Ivireanul este mai actuală ca oricînd, preoţii sînt parte a acestei societăţi, destul de sceptică în ceea ce priveşte rolul educaţiei. La ce bun o şcoală dacă promovarea socială urmează alte căi decît meritocraţia? Credeţi că putem schimba şi asta?
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.
