Drumul spre desăvîrşire

În vreme ce, cu greutatea sa, liniştea de la Cotroceni sparge timpanele înfometate de sîrbele şi horele discursurilor, în patrie se petrec lucruri care mai de care mai simbolice. Prin pereţii cavourilor, prin poduri, pe sub duşumele şi-n bazinele closetelor se tot găsesc tablouri şi lingouri de aur. Oameni gospodari s-au îngrijit să agonisească de-alde astea, din bruma de salariu luat de la stat, pentru sacrificiul personal de a se pune în slujba comunităţii. O propensiune spre artă şi cultură, spre cunoaştere şi explorarea ideilor, spre eseistică şi cercetare bîntuie prin societatea românească, aidoma unei fantome cu bună reputaţie, din castelele cu bilet de intrare foarte scump. 

Acest curent renascentist nu lasă nevizitat nici un colţişor al societăţii. În ultima vreme, viemuiala asta creatoare, efervescenţa dorinţei de cunoaştere, ispita năvalnică de plecare pe drumul desăvîrşirii au făcut ca universităţile – şi, slavă Domnului, ca orice naţie nebună după carte, avem universităţi din belşug – să nu mai poată prididi cu temele de cercetare şi de doctorate. Cercetează românii de le sar capacele. Unii, chiar fanatizaţi de beţia cunoaşterii, au pătruns cît se poate de firesc, cu burse, într-o strălucită universitate britanică. Luau bănuţii, ca orice învăţăcel venit din Estul în curs de dezvoltare, dar uitaseră să declare că n-aveau bacalaureat la exigenta şcoală românească, oprindu-se undeva pe la clasa a zecea şi exprimîndu-se în scris cu mare greutate. Nimic nu pare să stea în calea acestei dorinţe turbate de a sparge orice limite ale cunoaşterii. Aleşii, de la redutabilii primari pînă la fiinţele virtuoase care populează forurile legislative ale patriei, sînt într-o continuă primenire a titlurilor universitare, a listelor de lucrări publicate, a zonelor de cercetare care au căzut sub asaltul acestor nestăviliţi exploratori. 

Torentul renascentist a ajuns pînă şi în puşcării. Traficul de influenţă, abuzul în serviciu, darea şi luarea de mită, constituirea de grupuri infracţionale organizate, toate se topesc, pe rînd, ca metalele preţioase în atelierul unui bijutier fără seamăn şi se toarnă în formele sublime ale unei industrii de carte, care loveşte în plin, ca un gigantic cap în gură, orizontul flămînd de aşteptare al cititorului român. De la politicile alianţelor matrimoniale ale domnitorilor noştri pînă la explorarea zonelor înalte ale spiritualităţii, curg subiectele, ca o ploaie de vară, peste buzele arse de secetă ale nebuniei noastre colective de a citi tot ce ne pică în mînă. Noroc cu puşcăriile transformate în biblioteci mănăstireşti, săli de lectură şi ateliere de creaţie, pentru că, altminteri, cererea sălbatică ar fi sufocat de multă vreme oferta. Se scrie în puşcării cu o fervoare nemaiîntîlnită de secole, iar producţia de „oameni duhovniceşti“ duduie sub strălucitul exemplu al domnului Gheorghe Becali. Şi, pentru că fotbalul s-a dovedit a fi o pepinieră straşnică de talente literare, filozofice, eseistice şi hermeneutice, ar fi inadmisibil să se treacă peste contribuţiile excepţionale ale domnului Copos la dezvoltarea cercetărilor avansate de istorie medievală. 

Iar cînd tot ce-i neînţeles se schimbă, sub ochii noştri, în neînţelesuri şi mai mari, ca orice oameni plecaţi pe calea beţiei cunoaşterii ajungem, în cele din urmă, la divinitate. Observăm că zădărnicia şi vînarea de vînt sînt genuni de netrecut, şi-atunci pornim, cu chipurile luminate, pe calea spiritualităţii. În forurile aleşilor noştri, în locurile unde se fac legile acestei ţări, spiritul a triumfat. Discuţiile despre justiţie au atins nişte limite atît de delicate ale sofisticării, ale explorărilor ultime, încît ideea de justiţie umană şi-a dovedit inexorabila alunecare spre neant, lăsînd loc mănunchiului de raze ale justiţiei divine. Mirul a inundat locurile acelea pîngărite de păcatul hermeneuticii, salvînd oameni puri de la foamea de sînge a gloatei care încă citeşte beletristică. O aromă de untdelemn sfinţit a inundat întreaga ţară, atrăgîndu-ne atenţia că ne-am jucat suficient în curtea experimentelor democratice, ar cam fi vremea să intrăm în casă. 

Sub semnul acestor colosale împliniri spirituale, dăm acum peste „realul pericol“ care ne ameninţă, din zona „ofensivei homosexualităţii“. Cu minţile proaspete, luminate de cunoaştere – ca fiinţe demne, care şi-au evaluat profund propriile culpabilităţi, complicităţi, laşităţi, trădări, fantasme de nepovestit şi proiecţii aiuritoare –, respingem acum orice discuţie referitoare la parteneriatul între oameni de acelaşi sex. Lumina orbitoare a cunoaşterii ne opreşte să vedem diferenţa dintre un homosexual şi un pedofil, e clar că totul e o maladie care trebuie lovită cu busuiocul şi neapărat scoasă în afara legii. E, cumva, firesc. Drepturi – inclusiv cel la ticăloşie – avem doar noi, fiinţele spirituale,

de acelaşi fel. 

Însă cel mai spiritualizat lucru din această societate, pornită entuziast pe calea cărţii, a doctoratului şi a mirului, este tocmai dezbaterea referitoare la parteneriatul între oamenii de acelaşi sex. Nivelul discursului şi vocabularul folosit dovedesc din plin etajul spiritual la care evoluăm, cu graţia sublimei coregrafii a ideilor. Sodoma şi Gomora sînt mici scînteieri ale artificiilor de brad pe lîngă ţiţeiurile pilduitoare şi anatemele crunte care izvorăsc din binecuvîntatele noastre guri. Divizii întregi de Sfinţi Gheorghe n-ar fi suficiente să străpungă pădurile de balauri, vărsînd rîuri de lavă, la adresa acestui „pericol“ care ameninţă societatea românească. 

Porniţi pe drumul cunoaşterii spirituale, facem şi în zona asta, ca şi în celelalte – cît se poate de rapid – „dreptate“. 

Garantat 100%