Un elefant se legăna pe-un picior de plai
Îmi recunosc, de la bun început, limitele înţelegerii. Nu pricep ce satisfacţie se poate găsi în împuşcarea unui elefant. La fel, nu găsesc nici o bucurie în ideea de a omorî un iepure, o căprioară, un biet cocoş de munte, o antilopă, sau un leu care stă şi leneveşte la soare, fără să fi sărit să-ţi rupă capul.
Nu vreau să intru nici în celebra discuţie dintre adversarii vînătorii şi pasionaţii dedicaţi acestei îndeletniciri. Natura elementară a reducţionismului mecanic duce discuţia, întotdeauna, spre elementul „găină“. Cu toţii am asistat, măcar o dată, la aşa ceva: „Buuun! Tu eşti împotriva vînătorii, iar prietena ta e vegetariană. Amîndurora vi se pare că vînătoarea e o barbarie, prin simplul fapt că se omoară animale. Deci, omorîrea animalului e ceea ce vă revoltă. Da’ de ce nu te revolţi cînd mănînci, de-ţi amorţesc fălcile, miel la cuptor, şniţel de viţel şi supă de găină? Pe găina aia n-o omoară cineva ca s-o mănînci? Iar prietena ta nu se-ncalţă cu pantofi şi cizme de piele? Pentru asta nu sînt omorîte animale?“ Nu mai insist, e un mod de a dezbate o temă prin care am trecut cu toţii.
Pot să înţeleg, la limită, vînătoarea de selecţie. Aceea în care, atunci cînd un fond de vînătoare devine prea mare, cînd există suprapopulare, se eliberează aprobări, iar vînătorii pot să-şi manifeste plăcerea de a readuce efectivele de iepuri, mistreţi şi căprioare, la cote „normale“. Tot la limită, fără nici o ironie, pot să înţeleg şi poveştile despre dimensiunea ancestrală a vînătorii. Dar, cînd uciderea animalului se face cu o puşcă cu lunetă, dintr-un foişor, după ce s-a băut un coniac şi s-a fumat o ţigară de foi, povestea cu dimensiunea ancestrală mi se pare că se mută din zona discuţiei despre antropologie, în zona subiectelor legate de un anumit tip de barbarie contemporană. Iar cele mai amuzante discuţii despre vînătoare, cu oameni pasionaţi, care au în vedere şi o anumită etică a acestei îndeletniciri, sînt cele în care se vorbeşte despre egalitatea de şanse între vînat şi vînător.
Ca să fie un pic mai clar, nu sînt unul dintre fundamentaliştii care ar interzice cu orice chip vînătoarea. Ca orice om de bun-simţ, aş pedepsi drastic braconajul, aş interzice categoric vînătoarea şi pescuitul în zone protejate, şi aş încerca să-i strîng de ce-au mai sensibil, la tocul uşii, pe ăia care împuşcă sute de ciocîrlii, pe ăia care măcelăresc populaţii întregi de păsări şi animale, doar din cauza unui tembelism mai greu sau mai uşor de definit.
După un lung ocol, să revenim la elefant, că de-acolo plecaserăm. Săptămîna trecută, s-a tot vorbit în presă despre un prosper om de afaceri din ţara noastră, un compatriot care a plătit un vagon de bani – după ce-a fost la vînătoare în Africa de Sud – ca să i se împăieze un elefant, un leu şi nişte antilope. E limpede, omul face ce vrea cu banii lui. E firesc să fie aşa. Nu te poţi băga în libertatea unui cetăţean de a-şi cheltui banii exact aşa cum crede el de cuviinţă, cîtă vreme omul nu încalcă vreo lege. Iar în cazul de faţă, se zice că totul a fost perfect legal. Omul s-a dus la vînătoare, a plătit taxe, a luat aprobări, a respectat toate reglementările în domeniu. Nu e treaba nimănui că vînătorul – probabil cel mai bogat dintre oamenii de afaceri români – a plătit nişte sume serioase pentru vînătoare şi pentru împăiere. Omul dă bani pe ce are el chef. Ca principiu, aşa ceva e de nediscutat. Dar nu te opreşte nimeni să vorbeşti despre
ideii de împăiere. Nu faci nici o analogie între compatriotul menţionat adineaori şi ideea de barbar.
Porneşti doar o discuţie despre ideea
de a omorî un animal, şi de a-l împăia.
Buuun. Dar, dacă aflăm, mîine-poimîine, că omul de afaceri din România a plătit grămada aia de bani, pentru vînătoarea şi pentru împăierea animalelor, doar ca să facă o donaţie de material didactic unei şcoli, sau ca să suplimenteze fondul de exponate dintr-un muzeu de istorie naturală? Înseamnă că n-a făcut gesturile astea, vînătoarea şi împăierea, pentru că ar fi vreun ciudat care-şi umple curtea şi casa cu animale împăiate. Un excentric gata să-şi populeze locul unde sălăşluieşte cu animale ucise, care par că-l privesc, zilnic, în ochi. Dar nu poţi să vorbeşti nici despre aşa ceva, pentru că e o problemă de gust, o problemă de opţiune, care trebuie respectată, cîtă vreme nu încalcă sfera de confort şi intimitate a altui cetăţean.
Prin urmare, dacă animalele astea, totuşi, ajung la un muzeu sau la o şcoală? Deşi, n-am văzut pînă acum o şcoală cu un spaţiu atît de mare, în care se poate expune un… elefant. Aşa ceva, adică gestul de a dona animalele împăiate, nu e exclus deloc. Ca imagine, omul ar face o surpriză colosală şi i-ar lăsa pe mulţi cu gurile căscate. Ar zgudui serios afirmaţiile subiective care spun că o parte din lumea cu bani de pe aici e o colecţie de indivizi care nu ştiu decît să sfideze şi să glorifice măreţia prostului gust.
Putem merge mult mai departe cu imaginaţia. Omul chiar vrea să doneze unei şcoli animalele astea împăiate. Dar, pentru că nu se găseşte o şcoală cu un spaţiu atît de mare pentru a găzdui un elefant – plus că elefantul face parte dintr-o întreagă scenă în care mai apar şi celelalte animale împăiate –, omul de afaceri român le dă peste gură tuturor şi construieşte o şcoală, într-o comună săracă, în care copiii din sate izolate merg kilometri întregi pe jos, ca să ajungă la ore. Face şi un internat supercivilizat, unde copiii pot să stea în condiţii minunate. Face şi o cantină pentru copiii ăştia, dacă tot au unde să petreacă noaptea, şi unde să-şi facă lecţiile. Şi, pentru că tot a construit şcoala, internatul şi cantina, face şi un muzeu de istorie naturală, unde încap animalele alea împăiate. Eh, asta da extravaganţă!
Garantat 100%
