Eliza şi poalele în cap

Lucrurile mărunte din existenţa noastră cotidiană sînt cele care ne transformă adesea viaţa în coşmar. Lumea noastră urbană n-a prea reuşit să se civilizeze şi se tîrîie de secole cu aceleaşi probleme ca cele despre care am vorbit, de multe ori, în cercetările mele. Una dintre aceste probleme se leagă de locuitul în comun în cutiile de chibrituri ale postmodernităţii noastre urbane. Fiecare dintre noi are vecini, mai buni sau mai răi, cu toane, cu preferinţe, cu manii şi multe altele. Vecinii noştri devin mai importanţi în vieţile noastre chiar decît ceilalţi membri ai familiei. De ce? Păi, fiindcă nu ştim şi nu vrem să învăţăm să ne respectăm. Eu o am pe Eliza. Aşa i-am spus în ziua cînd a început balamucul şi aşa a rămas, cu balamuc cu tot.

Eliza este o fată frumoasă de vreo 20 şi ceva de ani, presupun că şi cît de cît instruită; doar presupun, ştiind că părinţii ei sînt doctori la Fundeni. Aşa mi-au zis, cînd m-au inundat şi, din pragul uşii, mama doctor mi-a strigat: „Noi sîntem medici la Fundeni. Lucrăm cu toţi nebunii, aşa că ştim cum să vă tratăm“. De atunci au trecut ceva ani, domnii doctori s-au îmbogăţit, şi-au luat casă mare pe undeva pe la Mogoşoaia, aşa se zvoneşte pe scară, iar în micul apartament de deasupra au lăsat-o doar pe Eliza. O tînără nărăvaşă care, odată lăsată singură, s-a apucat de orgii. Viaţa bate filmul, cum se spune. Aproape noapte de noapte, timp de un an de zile, Eliza mea a imitat-o pe Meg Ryan din When Harry Met Sally. Pe la trei dimineaţa, ne trezeam în gemetele contondente ale Elizei, prinsă în focurile amorului. Şi ce amor! Mi se trezea copilul: „Iarăşi plînge Eliza, mami? Nu vrei să o luăm la noi, să n-o mai certe mămica ei şi să dorm şi eu?“, se ruga somnoroasă fetiţa mea. De atunci am luat-o pe Eliza la noi, la figurat (şi cred că ar fi fost mai bine dacă aş fi făcut asta şi la propriu). Şi uite aşa, Eliza a devenit parte a familiei, cu priorităţile şi teribilismele ei. Că, nota bene, focul amorului nu se stinge prea uşor. Aşa şi Eliza mea, care, nesatisfăcută de amploarea orgasmului, dat tuturor vecinilor, trecea la represalii: aspiratorul. Pînă la şase dimineaţa, Eliza trecea cu aspiratorul pe parchet şi gresie de îţi luau urechile foc, infarctul era în gît, iar nervii explodaţi pe pereţi. Şi cum insatisfacţia nu se consuma doar cu atît, totul se sfîrşea, la răsăritul soarelui, cu o ceartă cu dumnealui ipochimenul impotent. Urma un balamuc… şi ocări… de îi este ruşine obrazului să spuie… Fiică de doctori, deh!

Apoi, Eliza mea a dispărut. Cu bursă la Barcelona, ne informă poştaşul, şi îi urai în minte călătorie sprîncenată. Dar nu avusei noroc, că Eliza se întoarse cu şi mai mare energie şi o nostalgie după cluburi, karaoke, ceva droguri, tocuri înalte, dar… singură. Şi de aici ni se trage. Căci Eliza iese în fiecare noapte să-şi găsească pe cineva cu care să-şi exerseze talentele actoriceşti în ale iubirii. Or, noi, vecinii ei, familia ei în fapt, trebuie să ştim cînd pleacă şi cînd vine, ce face, cum face etc. Şi ştim, că, deh, vă întreb, poate Eliza să plece la club la miezul nopţii fără să-i urle muzica? Poate Eliza să se îmbrace fără să-i cînte Florin Salam de inimă albastră? Păi, nu poate. Şi apoi, la ce suflet trist are, poate să asculte altceva decît manele languroase de să dai cu pietre după cîini? Poate Eliza să vină dimineaţa de la club şi noi să nu ştim? Cum să se dezbrace săraca fată şi să se pună în pat la patru dimineaţa dacă nu-i cîntă Vali Vijelie ceva despre inima ei tristă, întoarsă acasă singură? Oftăm şi noi, oftează şi ea. Ea se pune la somn, noi ne zvîrcolim prin aşternut. Am încercat să vorbim cu Eliza, dar de fiecare dată îşi pune cizmele cu toc şi o ia la galop pe parchet… Nărăvaşă, deh! Cu toată adopţia noastră, vrem totuşi un tavan care să ne separe, aşa că… Poliţistul de proximitate? „Să trăiţi, se rezolvă“, ne-a zis la telefon. Şi nu s-a rezolvat. Ne-a sugerat, apoi, să ajungem la o înţelegere şi, cînd are Eliza chef de balamuc, să plecăm noi de acasă. Dacă stau să mă gîndesc, mi-ar prinde bine o plimbare la miezul nopţii, cu copilul în braţe, în jurul blocului, aşteptînd ca Eliza să se potolească. Aer curat, linişte, cîini, natură, nu?!

Dincolo de orice glumă, mă aflu în faţa unei probleme fără ieşire. Poliţia n-are timp de astfel de cazuri din ce în ce mai numeroase. Îţi rîde în nas, pentru că, la urma urmei, toată România petrece pe ritmuri de manele. Există o lege de respectare a ordinii publice şi o instituţie (poliţistul de proximitate), un regulament de ordine interioară al asociaţiei proprietarilor. Şi? Bunul-simţ a ajuns minoritar, ascuns de poalele mitocăniei.

Nu-mi rămîne decît s-o mărit pe Eliza, sperînd că ţoapa mea va face repede un mitocan mic şi, pînă va creşte, o să am şi eu linişte, măcar pe timpul nopţii.

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.