IERI CU VEDERE SPRE AZI

Cine este Conaşu’? Iancu Otetelişanu este un important boier al vremii. Cu moşii şi case în Oltenia, Iancu îşi trage numele de la moşia principală din Otetelişu, judeţul Vîlcea, acolo unde neamul acestui boier îşi are obîrşia şi unde îşi începe cariera.

Poate că soarta proiectelor mari, de anvergură istorică, este să se exprime în detalii. În orice caz, aşa a fost de la început gîndit proiectul Uniunii Europene: o mare construcţie politică destinată să trăiască secole, alcătuită dintr-o sumedenie de detalii concrete puse în operă de o birocraţie infinită.

Astrologia a suscitat dintotdeauna interesul norodului. De fapt, angoasele noastre de toate felurile au stimulat şi au dezvoltat pînă la obsesie arta ghicitului. Nu prea avem o istorie în acest sens, deşi este un subiect esenţial în devenirea noastră.

Societatea trecutului valorizează mai puţin frumuseţea masculină. Un bărbat ar trebui să fie „un pic mai frumos ca dracu“, sau „bărbatul nu stă în frumos“, sentinţe regăsite în proverbele culese de Anton Pann; aşadar, nu ar avea prea multe motive să se îngrijească de frumuseţea sa.

Deşi născut la Braşov, sub teroarea arestărilor comuniste, simţite de familia mea cu doi bunici – intelectuali de vază ai oraşului şi foşti primari – părinţii mei au luat decizia de a se muta la Sibiu, unde aveam rude din partea unei bunici şi unde tatăl, pe atunci inginer la CFR, s-a putut transfera uşor.

Cărţile de altădată circulau mai ales sub formă de manuscris. Cel puţin pe aici prin Moldova şi Ţara Românească, aflate în secolul al XVIII-lea sub dominaţie otomană şi regim fanariot, tiparul nu era atît de „harnic“ ca astăzi. Mai apoi, plăcerile lecturii aveau cu totul alte gusturi decît cele ale noastre.

În ciuda apelurilor din mass-media israeliană, ca Gaza să fie bombardată „pînă-n Epoca de piatră“, guvernul israelian pare a accepta că aceasta ar fi o greşeală. Israelul a luat cîteva măsuri pentru a micşora pierderile civile, prevenindu-i pe palestinieni să evacueze zonele care ar urma să fie bombardate.

La Editura Polirom a apărut o nouă ediţie Gheorghe Sion, Suvenire contimpurane (Iaşi, 2014). Acest tip de restituire promovată prin diferite colecţii de cele două mari edituri – Humanitas şi Polirom – nu poate decît să ne bucure, pentru că oferă spre lectură o lume pierdută, povestită de contemporani.

De ani buni, la televiziunile noastre de ştiri, a început un proces de deşertificare a spaţiilor destinate ştirilor externe. Procesul a continuat în forţă, iar în urma lui a lăsat departamente „pîrjolite“ şi jurnalişti „sinistraţi“, care n-au avut de ales şi, forţaţi de împrejurări, fie au trecut la alte secţii, fie s-au apucat de alte meserii.

Pe uliţele satelor mele, animalele sînt un lucru de nimica. Ghiţă, Mădălina, Penelopa, Maricica, Joiana sau Diana – porcul, vaca, pisica sau calul primesc nume de alint, care mai de care mai umane, fără a se bucura de înduioşătoarea umanitate a acceptării şi a milei.

În timp ce în Estul Europei se aşterneau întunericul, tristeţea, fiorul terorii, în Vest se năştea noul ritm al capitalismului. Pe cînd în ţările rămase în sfera de influenţă a sovieticilor începea o istorie a jafului şi a secătuirii economice pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice, în Europa de Vest se deschideau robinetele consumului.

De curînd, Editura Humanitas a publicat, în Colecţia „Vintage“ şi sub îngrijirea doamnei Georgeta Filitti, Memoriile principelui Nicolae Suţu. Ediţia de faţă este una de foarte bună calitate atît prin traducere, cît şi prin explicaţiile oferite de Georgeta Filitti.

Deseori, „dumneata“/„dumitale“ ascund dorinţa reală de a spune, de fapt, „mă“/ „bă“. Purtînd pe ele un strat de praf care le oferă aspectul unui soi de „marfă vintage“, aceste forme ale pronumelui de politeţe pot transporta mai multe feluri de încărcătură semantică.

Astăzi, cartoful se află pe toate mesele şi în toate meniurile. Preparat sub diferite forme şi diferite feluri, cartoful a devenit aproape indispensabil. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Adus de pe pămînturi peruane, cartoful decorează mai întîi de toate grădinile aristocraţilor europeni, fiind privit cu mare reticenţă.

De ceva vreme, starul absolut al talk-show-ului de la CNN zîmbeşte lumii întregi, trăindu-şi o a doua tinereţe plină de entuziasm, la RT (Russia Today). Pentru unii, asta a fost, în 2013, o ştire tare. Pentru alţii, e motiv de profundă mirare, chiar şi acum, cînd află că celebrul personaj a trecut la… „ăilalţi“.

În goană după banalităţile exteriorului, Simeon Marcovici predică despre „plăcerile domesnice“. „Din toate desfătările pămîntului, nici una nu pătrunde inima mai adînc decît bucuria domescnică“, scrie la 1839, în cartea sa despre Datoriile omului creştin.

Pe lista obiectelor golite de utilitate şi de conţinut simbolic, diploma de facultate se luptă, cu şanse serioase, pentru unul dintre locurile fruntaşe. Asta în timp ce diploma de bacalaureat a devenit un soi de adeverinţă-anexă la orice card de identitate, un act cumva asemănător cu certificatul fiscal sau cu cazierul.

Pe Fănică a lu’ P*** Goală l-am întîlnit într-o după-amiază, într-un sat din Oltenia, unde mă aciuiesc de căldura verii. Stătea pe ghidonul podului şi îndesa într-o geantă mare de piele stacojie, scorojită de vreme şi mîncată de mucegai, trei gîşte, chinuindu-se să închidă fermoarul.

Una dintre asemănările care leagă – aparent surprinzător – lumea umbroasă a cuţitarilor şi a mardeiaşilor, de lumea „paşnică“ a birourilor e tăiatul fin, precis, pe la spate. Metoda cuţitarilor pare simplă, la prima vedere, dar necesită vreme lungă de exerciţiu. Ideea e să te plasezi lateral sau în spatele victimei.

Dacă bărbatul este o fiinţă umană, adică omul, despre muiere nu se poate spune acelaşi lucru. Muierea nu este om, aici cu sensul de fiinţă umană. Din moment ce se spune că bărbatul este cu „crucea în cap“ şi „muierea cu dracul în inimă“, ea pare a fi un amestec straniu de animalitate şi şiretenie diavolească.

Bucureşti. Discuţie între doi domni, la o terasă. „Varză sînt, nenică! Fac cu nervii. Tre’ să plec în concediu, că altfel le şi sparg faţa lu’ unii de pe la job. Cre’ că bag un Belek d-ăla la all inclusive, să uit dracu’ de ăştia, că nu-i mai suport. Clar! Mă duc la turci, le beau tot şi stau în piscină.

Simeon Marcovici, profesorul bun la toate în prima noastră modernitate, face o analiză foarte pertinentă asupra clasei noastre de mijloc, pe care o căutăm cu atîta îndîrjire, fără să o aflăm. Tipăreşte la 1839, în tipografia pitarului Constandin Pencovici, Datoriile omului creştin, întemeiate pe învăţăturile Sfintei Scripturi.

În ultimele zile, de la izbucnirea scandalului în care este implicat fratele şefului statului, termenii „rom/romi“ au dispărut aproape cu desăvîrşire, lăsînd loc unui entuziasm general al revenirii termenilor „ţigan/ţigani“.

V-am povestit în această gazetă multe despre procesul modernizării şi despre modalităţile de prelucrare a modernităţii de către societatea noastră. Gîndiţi-vă numai la Norbert Elias şi la Civilizaţia moravurilor, la rolul acordat de acesta furculiţei şi batistei în individualizarea gesturilor, în construirea unui autocontrol, în etica delicatei civilităţi.

Sau Mişu. Sau Vasia. Sau Nelu. Sau Karcsi. Nu contează numele. E domnul care se pricepe la toate. Ştie cum merg lucrurile şi rezolvă chestii. Întotdeauna, dacă nu se pricepe el – ceea ce se întîmplă foarte rar –, atunci ştie pe cineva care se pricepe.

Conţinutul educaţiei este una dintre temele de reflecţie ale primei modernităţi româneşti. Instrucţia şcolară se va clădi destul de greu în societatea românească; chiar dacă pe hîrtie se compun legi şi regulamente, în practică puţine „şcoli“ ajung să producă învăţăceii de care modernizarea avea nevoie.

Toţi avem o părere despre Simona Halep. E normal. Performanţa ei extraordinară vine într-un moment în care multora li se pare că, pe aici, nu prea se mai poate face nimic. Olimpicii de la mate, de la info sau de la fizică pleacă pe capete. Cei mai mulţi vor la şcoli de pe-afară.

Citind presa zilelor noastre şi aflînd direcţiile Guvernului nostru, am impresia că n-au trecut două secole de la primele noastre strădanii de a intra în modernitatea europeană, prin construirea unui stat modern eficient. La începutul secolului al XIX-lea, Guvernul primelor Regulamente Organice îşi propunea cam acelaşi lucru...

Deci, dacii sînt la temelia catapetesmei lumii. Se dovedeşte zilnic, fără putinţă de tăgadă, că strămoşii noştri nu numai că făceau legea în jumătatea asta de Europă, dar mai sînt şi părinţii a toate cîte sînt şi rîd nevinovate la soare.

Sau: „Basarabia, pămînt românesc!“ Sînt texte pe care le vezi deseori pe pereţii gangurilor, în veceuri publice, pe clădiri din toate oraşele... Entuziasmul nostru public faţă de ceea ce numim „Basarabia“ se limitează, de multe ori, la declaraţii mai mult sau mai puţin înflăcărate.

Pînă la Regulamentele Organice şi la constituirea unei administraţii, se ştiu destul de puţine lucruri despre bucătăria unei temniţe. Arestaţii de prin puşcării şi grosuri trebuie hrăniţi, în ciuda culpabilităţilor de tot felul. Regulamentele Organice inaugurează un departament special – Vornicia Temniţelor.

Nici nu ştiu de unde să-ncep. Tocmai am ieşit de la un concert. Unii ar spune că entuziasmele astea nelăsate la decantare, tentaţia de a da drumul la robinetul cu superlative sînt semne de superficialitate şi neaşezare în idei. Aşa o fi, dacă eşti construit din table galvanizate mai mult sau mai puţin „intelectual“.

Răsfoind gazetele timpului trecut, am descoperit un text scris de Pantazi Ghica, în preajma alegerilor din iarna anului 1859. Deşi redactat acum două secole (în gazeta Dîmboviţa, din 31 decembrie 1858), dilemele electorale rămîn eterne şi de nerezolvat pentru bietul alegător român.

Zilele trecute. La o discuţie cu prieteni dragi. Subiect: caligrafia, ca disciplină de studiu în şcoala elementară. Replica din care ne-am luat: „Cînd a intrat în clasa I, fiica noastră ştia deja să scrie şi să citească. Am vorbit cu învăţătoarea şi am decis să sărim peste linioare şi bastonaşe.

La o zi după povestea de săptămîna trecută – pentru cei care au dat peste ea, cea cu vînzătoare cumplit de antipatice şi păstrăvi mucegăiţi –, tot aşa, cam pe la ora prînzului, mă duc să-mi încerc norocul la unii care vînd mîncare gătită. Şi tot în buricul Capitalei noastre.

Anecdota e binecunoscută: trecînd pe lîngă o manifestaţie, Charles de Gaulle a văzut o pancartă pe care scria: "Mort aux cons!"; generalul a avut atunci o replică memorabilă: "Vaste programme".

Cînd lumea se învîrtea în jurul unor reguli, mîncarea, trupul, timpul se orînduiau cu grijă şi teamă de spiritele libere ale naturii. De aceea, oamenii au înregistrat toate aceste temeri care ar fi putut să-i molipsească prin ignorarea lor.

Cîteva zile înainte de Paşti. Tristeţea începe odată cu stricarea vremii. Dintr-o primăvară curajoasă, totul se prăbuşeşte, brusc, în ploaie şi frig. Chipurile compatrioţilor, adineaori luminoase, se încruntă şi se schimonosesc. Traficul de pe străzile Capitalei explodează ca un covor de bombe cu noroi.

Ţăranul român mănîncă destul de prost, după cum v-am mai povestit prin paginile acestei reviste. Trebuie menţionat însă că acest regim al precarităţii se asociază multelor posturi de peste an, cînd românii, creştini ortodocşi, urmează o dietă sărăcăcioasă şi severă.

Ziarele şi emisiunile de ştiri de la televizor au tot amintit în ultima vreme povestea domnului Augustin Căpâlnaş, poliţistul care conducea, de ani buni, fără permis. E drept, istoria personajului central al acestei poveşti culminează cu momentul în care se descoperă că omul nu avea permis de conducere.

Ieromonahul Ilarion transcrie şi introduce, în preajma anilor 1793, o istorie dedicată tutunului. În cele patru file din manuscris, ieromonahul Ilarion spune cum Sarsailă, „voievodul puternicului Satanailă“, este însărcinat de „domnul întunericului“ să ţeasă o „înşălăciune foarte subţire“ pentru a atrage de partea răului omenirea.

„Referendum“ este cel mai recent element radioactiv intrat în tabelul cunoscutului cercetător Vladimir Vladimirovici Putin. Ca toate marile descoperiri ale ştiinţei, pare una simplă. Se ia o noţiune de bază a democraţiei, un element constitutiv esenţial al lumii civilizate, se dotează cu un fitil cît mai rudimentar...

Cînd vine vorba de modul de a citi o carte, am împărtăşit dintotdeauna teoria lui Borges care, într-un interviu acordat către sfîrşitul vieţii, spunea: „În ce mă priveşte, declar că sînt un cititor hedonist. Am citit cărţile pentru emoţia estetică ce mi-o produc şi am lăsat pentru mai tîrziu comentariile şi studiile“.

Precizez de la bun început: nu vreau să sune a deznădejde. E, mai degrabă, o tristeţe. O amăreală legată de faptul că poţi avea şansa de a fi conectat la tot ce se întîmplă pe lumea asta, să ai toate gadget-urile la modă, dar să fii cumplit de rămas în urmă.

În momentul în care uşile mari, de palat imperial, s-au deschis – iar în urma anunţului rostit cu aplomb şi-a făcut apariţia în sală Vladimir Putin –, lumea în care trăim a intrat într-o nouă etapă istorică. După revoluţii, cataclisme naturale, acte de terorism – toate transmise la televizor –, a venit şi momentul reîmpărţirii lumii.

„Boierul tot boier, chiar de-ar fi încins cu teiu“, spune un proverb, arătînd vizibilitatea neamului ales, oriunde s-ar afla. Rînduiala şi sfiala ar trebui să fie virtuţile de bază ale oricărei societăţi – credeau oamenii secolelor trecute, cînd cinurile şi prostimea se află la poli opuşi.

Pe Eufrosin Poteca îl cunoaştem doar din postura de filozof, arhimandrit şi egumen la mănăstirea Motru, dar puţini dintre noi bănuiesc iubirea lui nemărginită pentru natura feminină. Trăind printre surori, singurul băiat al unei familii de fete, Dimitrie a deprins iubirea, de la jocurile copilăriei lui

Ca de obicei în ultimii ani – de la un scandal petrecut în scara blocului, pînă la marile evenimente internaţionale –, orice fapt care se abate peste noi ne găseşte profund divizaţi. Unii văd chestia asta ca pe un mare cîştig.