Cu inima deschisă, în vacanţă
Bucureşti. Discuţie între doi domni, la o terasă. „Varză sînt, nenică! Fac cu nervii. Tre’ să plec în concediu, că altfel le şi sparg faţa lu’ unii de pe la job. Cre’ că bag un Belek d-ăla la all inclusive, să uit dracu’ de ăştia, că nu-i mai suport. Clar! Mă duc la turci, le beau tot şi stau în piscină. Ştii că ăia, sclavii care tre’ să stea p-acolo, tre’ să fie cu ochiu’ pe client, să nu lipsească nimic. E all inclusive, tre să-ţi dea cît ai chef, cît vrea mielu’ tău. Au, mama mea! Să vezi ce fac cu ăia p-acolo… Dacă nu mi ţi-i fac, frăţie… Ca la balamuc. Cre’ că mă ştiu deja ăia. Cînd sînt io acolo, zici că e Formula 1. Să-i vezi cum fac traseu’ de la bar la piscină… În mare nici n-am intrat anu’ trecut. Mi-a fost lene, frate. Decît în piscină. Să vină sclavu’, să mă servească. Şi le-am zis de la-nceput. Vericule, sclavule, cînd plec, ai de la mine un bacşiş, că sînt băiat. Da’ te mişti cu talent, frăţie, că altfel mă duc şi fac scandal la baştanii ăştia ai tăi, şi nu mai prinzi job toată viaţa ta p-aici. Să vezi mişcare pe ei dup-aia, frate! Nici nu le mai trebuie bacşişu’. Că le mai şi zic româneşte, din piscină, la oha. Ia-o, vere, mai uşor, că te prinde radaru’. Caterincă! Mai uit şi io de-ale mele. Tu te duci la greci? Vezi că e un drum nou. Cică e OK…“ Celălalt, făcîndu-şi un şpriţ: „N-am io treabă cu ăla. Nu ştiu pe unde e. Da’ nu mă interesează. Cre’ că ăla e de Atena. N-am treabă cu ăla. Io mă duc în Halkidiki. O tai de-acasă devreme de tot, îi dau blană, şi la prînz sînt gata mîncat şi cu două beri băute. Fac ăia o pizza… Că nu mănînc prostiile alea de mare, ale lor. Acuma sînt românaşi d-ai noştri, chelneri p-acolo. Să vezi ce fac cu ei… Frate, mi-a adus unu’ nişte… ca o buruiană fiartă, ce mănîncă grecii, cu o tonă de ulei… El a crezut că mă dă pe spate cu prostia aia. Dă, nene, o ceafă cu prăjiţi, că-mi bag picioru’-n el de concediu! N-am venit aicea să pasc, prietene! În sfîrşit… D-ai noştri. D-ăştia de pe la ţară. N-ai ce să le explici.“
E fascinant să-ţi vezi compatrioţii în vacanţă. Evident că nu toţi sînt la fel. Însă unii dintre ei, fără să-şi dea seama, merg în concediu, în străinătate, ca să se răzbune pe ce-i acasă. Pe tot. De la tristeţea din familie, pînă la cea de la serviciu şi cea de pe stradă. Vacanţa nu mai e o vreme în care te odihneşti, ci un prilej de a te răzbuna şi a te răcori, după tot ce n-a fost bine în restul anului. De la bun început, concediul devine o inspecţie. Dacă nu e în Turcia sau în Grecia, acolo unde sîntem ca acasă, inspecţia pleacă de la un nivel foarte înalt de exigenţă. La turci, la greci şi la bulgari, găsim anunţuri şi meniuri scrise în româneşte. Asta ne dă o stare bună. Ne simţim respectaţi. Prin alte părţi din Europa, mai spre Vest, sîntem un pic mai crispaţi, mai vigilenţi în găsirea oricăror hibe, a oricăror poveşti din care am putea demonstra ceva – fie că lumea aia nu e chiar aşa civilizată, cum umblă vorba, fie că românii sînt prost văzuţi peste tot şi confundaţi cu romii. E drept, nu sînt chiar inexistente ocaziile în care e clar că eşti tratat într-un anumit fel, nu foarte măgulitor, doar pentru că vii din România. Dar, în general, ideea că eşti client depăşeşte orice adresă din buletin, aruncîndu-te în oceanul universal al clienţilor.
Cu toate astea, unii dintre noi, nu puţini, simt o nevoie acută de a corecta cumva, cît de puţin, ţările prin care-şi petrec vacanţele. E o pornire care vine din tristeţea de acasă. Pe de o parte, sîntem egali cu semenii noştri din alte ţări, avînd calitatea de cetăţeni europeni. Pe de altă parte, acasă, în ţară, avem atît de multe frustrări, tristeţi şi neîmpliniri, încît sentimentul ăsta de egalitate cu ceilalţi cetăţeni europeni se zdruncină din temelii zilnic. Iar cînd avem ocazia de a ne răcori, o facem cu vîrf şi îndesat. O situaţie tipică e cea în care, încărcaţi cu felul ăsta de tensiune, ne adresăm de la bun început celor cu care intrăm în contact, pe un ton de contraofensivă. Pornim cu ideea că vom fi „trataţi ca români“, deşi nimeni n-a dat nici un semn că ar fi ceva în neregulă. E ca şi cînd ai pleca pregătit că cineva o să urle la tine, iar tu răspunzi urlînd, deşi interlocutorul s-a adresat pe un ton absolut normal, uneori chiar prietenos.
Şi-atunci, plecaţi pe drumul ăsta, nimic nu mai e în regulă. Porniţi de la ideea că sîntem discriminaţi şi că avem o reputaţie proastă, răspundem la orice cu o anumită agresivitate, cu ţîfnă, sîntem antipatici şi zgomotoşi, ca să ne facem simţită prezenţa. Să se ştie. Chiar dacă nu sîntem doriţi, sîntem acolo. Şi, ca reacţie de răspuns, începem să criticăm tot ce se vede în jur şi să pretindem cele mai absurde lucruri. Cea mai amuzantă răsturnare de situaţie e cea în care plecăm de acasă cu ideea că la noi e rău, foarte rău, că n-o să ajungem niciodată din urmă lumea civilizată. Ajungem prin diferite locuri, intrăm în mecanismul comportamental al ofensatului care trebuie să se apere, şi schimbăm imaginea mentală radical. „Ehe, aici e jale, frate! N-ai voie să faci nimic, toată lumea zîmbeşte artificial, mîncarea n-are nici un gust, toţi trăiesc aşa, ca nişte aparate, Internetu’ e scump şi slab, parcările costă de te sparg, şi dacă parchezi prin alte părţi te-ai ars. Păi, la noi e libertate, frate! Avem superţară!“
Însă cel mai trist e cînd ne întîlnim compatrioţii aflaţi la muncă. Unii dintre noi au impresia că oamenii ăştia „nu ne reprezintă cum trebuie“. Obsedaţi de „ăia care ne strică imaginea“, îi tratăm pe toţi la fel. Îi tutuim din prima, îi luăm tare sau ne ferim de ei. Sau, dimpotrivă, devenim zgomotoşi şi vrem să se audă că „Ia mai lasă-i în pana mea şi p-ăştia cu civilizaţia lor! A venit şi vremea noastră!“ Un soi de exuberanţă nervoasă care vine, de fapt, din tristeţea de acasă.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
