Fănică a lu’ P*** Goală
Pe Fănică a lu’ P*** Goală l-am întîlnit într-o după-amiază, într-un sat din Oltenia, unde mă aciuiesc de căldura verii. Stătea pe ghidonul podului şi îndesa într-o geantă mare de piele stacojie, scorojită de vreme şi mîncată de mucegai, trei gîşte, chinuindu-se să închidă fermoarul. Cînd băga capul uneia, alta îşi întindea gîtul peste mîinile lui, a treia se chinuia să scape, dînd din aripi... şi uite aşa, Fănică, nu prea limpede la minte, bombănea şi se chinuia să aranjeze capetele gîştelor. „Ce faci, bă, Fănică, acilea?“ îl întrebă amuzată stăpîna podului. „Ia, cu gîştele“, răspunse preocupat Fănică, fără să o privească. Povestea cu Fănică e cam aşa: sînt trei fraţi, crescuţi ca vai de ei la marginea satului de un tată mai tot timpul pe drumuri. Sărăcia lucie şi păduchii au fost certitudinile lor de fiecare zi. De aici şi porecla de care se amuză tot satul şi-o spune aşa, cu juma’ de gură, dar apăsînd pe fiecare silabă cu deliciu. Într-o zi, Fănică sta pe prispă şi rotea la o ţigară, uitîndu-se cu coada ochiului la cele trei gîşte din bătătură, care tocmai poposiseră acolo, din zbor, de peste mări şi ţări... Îl trezi din toropeală glasul răguşit al Licăi, matroana satului, care-l strigă peste gard. „Auzi, bă, Fănică, ia fă-te acilea la gard.“ Şi-i povesti asta de Mimoza lu’ Pătru, zis Miarlau, fată singură şi avută. E drept c-a umblat cu unu’, cu altu’, de-o ştie tot satu’, da’ n-o lua nici unu’, nici altu’. Şi apoi, n-are nici pripasuri prin bătătură. Şi-a tot umblat şi ea, cu unii, cu alţii, da’ acu’ se cuminţi şi vrea să se mărite. „Nu vrei, bă, Fănică, să te fac om?“ îl întrebă aşa Lica, într-o doară. „Intri în avere, bă, că ăia acolo au cai şi vaci, şi ari de grîu şi porumb, nu ca voi bă, ăştia a lu’ P*** Goală, de vă suflă vîntu’“. Acum, Fănică zise şi el: „Iete, bre, că am şi io trei gîşte. M-o primi aia şi cu gîştele astea ale mele?“ şi-i arătă cu privirea gîştele de se bălăceau într-o roată de tractor. „Te-o primi, bă. De ce să nu te primească?“, zise Lica fără să se sinchisească prea tare de gîştele lu’ Fănică. Şi uite-aşa se însură Fănică. Nuntă nu făcură, că nu-i mai era nimănui aminte de nuntă, ci se luară şi ei aşa, de ochii lumii. Fănică se mută la Mimoza acasă şi luă cu el şi gîştele, că, de, ce era să-i ducă? O zi, două, trei, o săptămînă o duseră bine. Fănică era băiat tînăr şi muncitor, bun la atîtea vite şi ari de pămînt, dar îi cam plăcea să termine ziua cu un pahar de una, de alta, că aşa se luase de acasă... Mimoza era femeia dracului, umbla tot cu cheia la brîu, că-i casa ei şi averea ei, şi masa ei, şi băutura ei, de se întreba Fănică de ce-l mai luase – doar să-i păzească vitele şi să-i sape arii?! Argat, nu bărbat?! Au început apoi să se certe şi să-l dea afară din casă, ori de cîte ori i se suiau la cap fumurile de stăpînă, nu nevastă. Şi i se urcau cam des... A dormit o vreme în grajd, cu vitele, că-i era ruşine să se ducă acasă şi să spună că l-a zgornit aia din casa ei, că doar tac-su îi zisese să-şi vadă de treaba lui. „N-ai, bă, cum să faci casă cu aia, mă Fănică, tată, mă. A ţinut un sat de bărbaţi şi nu s-a pripăşit nici unul în ograda ălora. Crezi că ai să te pripăşeşti tu?“ Nu-l ascultase, atunci, pe bătrîn şi se băgă slugă la ale lu’ Miarlau, dormind în grajd, mîncînd ca un cîine ce mai rămînea de pe la masă, muncind ziua lungă, şi trăgînd cîte un chef de pomină cînd prindea cheile de la beci. O dată l-a prins Miarlau ăl bătrîn tocma’ cînd scotea damigeana a mare şi da de băut la tot satul. N-a mai ţinut cu grajdul... Mimoza, furioasă, i-a întins geanta, el şi-a îndesat gîştele şi-a plecat... Apoi i-a trimis vorbă că să se întoarcă şi el s-a întors, cu gîştele adunate în aceeaşi geantă, tîrîndu-le, tiptil-tiptil, printre porumbi, să nu-l rîdă lumea. Dar n-a ţinut prea mult, că iarăşi l-a prins Miarlau la oala cu smîntînă. Nici n-a mai aşteptat privirea încruntată a Mimozei, şi-a pus gîştele în traistă şi... privind pieziş-înainte, a plecat mîndru pe drum, să ştie satul că-i gata. S-a despărţit definitiv şi iremediabil de Mimoza lu’ Miarlau... Şi şi-a luat şi gîştele.
L-am mai privit o vreme, de peste drum, cum se clătina obidit, neştiind pe ce drum să o apuce. Acum îl ştia tot satul că s-a întors cu trei gîşte în traistă, venite şi ele nu se ştie de pe unde, la sărăcia lui P*** Goală.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.
