Care ne-or lumina anii? – Ruşii? Sau americanii?
Ca de obicei în ultimii ani – de la un scandal petrecut în scara blocului, pînă la marile evenimente internaţionale –, orice fapt care se abate peste noi ne găseşte profund divizaţi. Unii văd chestia asta ca pe un mare cîştig. Cică ar fi învins şi aici democraţia la oraşe şi sate, lămurindu-ne, în sfîrşit, că e bine să avem opinii diferite; făcîndu-ne să înţelegem că ar fi un semn de sănătate să scăpăm de obsesia consesului comunist. Deci nu mai sîntem strîns uniţi în jurul unei idei, aşa cum i-ar plăcea legendarului Neo de la Ape. Gîndim, fiecare, cu capul personal, iar ăsta e un lucru foarte bun. Alţii ar spune că, dimpotrivă, nu e bine aşa. Gălăgia asta în care se aude părerea fiecăruia o să ne ducă la sapă de lemn, pînă cînd o să fim complet năuci, iar cineva o să profite şi o să ne bage pumnul în gură.
Pe scurt, treaba stă cam aşa. Unii spun că e vai de mama noastră dacă nu scăpăm definitiv şi foarte clar din gheara ruşilor. Alţii zic, ceva mai nuanţat, că nu se poate trăi în partea asta de lume fără să ai o relaţie decentă cu Moscova. Ce-o fi în nuanţa asta, nimeni nu ştie. O fi o caldă nostalgie, o fi o viziune pragmatică şi sănătoasă? Nu trece nici o zi fără să vorbim în fel şi chip despre treaba asta. S-au scurs aproape 25 de ani de la Revoluţie. E drept, nu mai colecţionăm pungi de plastic, găsim săpunul Fa la chioşcul de la colţ şi putem să ne cumpărăm oricînd o pereche de blugi. Dar aşteptarea americanilor încă nu s-a terminat pentru unii dintre noi. Nişte rachete pe la Deveselu şi o ceţoasă bază militară pe la Kogălniceanu sînt departe de a fi ce ne-am visat. Adică, mulţi militari americani în uniforme, ca-n filme, întorcînd capul după fabuloasele noastre femei, mestecînd gumă şi vîjîindu-se toată ziua cu jeep-urile, de la Cluj la Mizil şi de la Dorohoi la Timişoara. Există compatrioţi, nu puţini, care încă mai cred că asta ar fi victoria Revoluţiei din decembrie, că asta ar fi scăparea noastră de comunism. Cum ar veni, dacă nu se cădelniţează cu fum de eşapament de la jeep, fantoma lui Nea Nicu încă mai bîntuie voioasă prin minţile noastre. Vorba lui Moromete: „E şi ăsta un punct de vedere…“ Şi, ca orice punct de vedere, merită să fie respectat, dincolo de orice ironie.
Există însă şi compatrioţi care spun că astea sînt chestii depăşite, naivităţi de-ale semialfabetizaţilor într-ale democraţiei contemporane. După dumnealor, Marea Lume Rusă e mai sigură decît descoperirile lui Galileo şi Newton. Nu se poate ieşi din sfera asta de influenţă, decît dacă ar avea loc o nouă separare a continentelor, iar procesul ăsta ne-ar purta în larg şi ne-ar plasa pe undeva, pe lîngă Hawaii. Atunci, da. Ar fi altă treabă. Deşi nici atunci n-ar fi foarte sigur. Dar am putea emite alte pretenţii. Pînă atunci, există ceva insondabil în intimitatea fibrei noastre, un abis care ne leagă de ruşi într-un fel mult mai profund decît am vrea noi să credem. Hăurile Marelui Suflet Rus au corespondenţe ascunse şi prin crevasele eternelor noastre întrebări despre sensul vieţii. Un fir dintr-un aliaj indestructibil ne leagă pentru eternitate de Marele Nostru Vecin. „Ucraina nu contează. E tot o Rusie. Sau e altceva, ce nu putem înţelege noi, pe-aici. Să nu ne grăbim cu judecata şi cu acuzarea ruşilor că au intrat în altă ţară. Nu e chiar aşa. Da, Putin poate fi o eroare a istoriei, dar Marea Rusie, în dimensiunea ei de ocean, depăşeşte suveran această picătură. Rusia e eternă şi inevitabilă.“
Obama e subiect de banc. E văzut, mai degrabă, ca un star media, şi nu ca un preşedinte american. Pentru unii dintre compatrioţii noştri, Obama nu are suficient „sînge în instalaţie“. Nu e… „băiat!“ E prea moale şi textier. Putin, în schimb, e cool. Ştie ce vrea. Stă bine şi cu „instalaţia“. Are privirea aia de stăpîn şi nu stă la vorbe. „Ăla preşedinte, frate! Băiat! Ăla nu se joacă. Face ordine urgent. Cu ăla nu merge c-o fi şi-o păţi.“ Înainte de a avea orice reacţie faţă de ce se întîmplă la noi, aici, mulţi compatrioţi sînt mari cunoscători ai celor două puteri. Ţara în care trăiesc e mult prea mică pentru anvergura viziunii lor mondiale. „Noi nu contăm, domnule!“ Într-o continuă oscilaţie de dimensiuni suprarealiste, trecem de la patriotismul patologic la negarea şi aneantizarea propriei identităţi, care e subiectul cel mai dezbătut şi cel mai puţin practicat în vreun fel. După care, în cîteva secunde, se schimbă tot universul. „Obama e un tip care nu mai poate păcăli lumea. Finanţa iudeo-masonică îl manipulează şi îl împinge spre colonialism contemporan. Putin e o reîncarnare a lui Hitler. Un dement care porneşte, fără probleme, un război mondial.“ Amestecul de nostalgii profunde, de frustrări dureroase, de complexe erozive, se varsă într-un delir continuu în care doar „alţii“, „ălălalt“, „ei“ sînt un subiect.
Exact în măsura în care batjocorim orice formă a spaţiului public – pentru că îl desconsiderăm, socotindu-l al nimănui –, în aceeaşi măsură proiectăm în afară tot ceea ce facem şi gîndim. În locul instinctului de conservare, de a ne identifica propriul interes, ne organizăm minuţios în tabere şi ne plasăm de o parte sau de alta a baricadei unui subiect. Chibiţatul, marea noastră distracţie, e superspectacolul cotidian de la noi. Unii o facem asumat, uneori chiar cu o oarecare nelinişte şi cu o oarecare jenă. Alţii plonjează cu zgomot în balta asta şi stropesc la zeci de metri în jur. Toţi, fără cea mai mică teamă de ridicol. Peisajul e ameţitor. O lume dată cu nămol, ieşită la soare, la marginea bălţii.
„Şi ce, adică? Ce vrei să zici cu astea? Că să nu mai vorbim? N-are voie omul nici să mai vorbească?“ Ba da. Singura problemă e că uităm, de fiecare dată, faptul că, dincolo de consens sau de contradicţie în dezbatere, există şi interesul comun.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
