„Ţiganizarea“

În ultimele zile, de la izbucnirea scandalului în care este implicat fratele şefului statului, termenii „rom/romi“ au dispărut aproape cu desăvîrşire, lăsînd loc unui entuziasm general al revenirii termenilor „ţigan/ţigani“. Printr-un mecanism psihologic simplu, ideea împărtăşită de majoritate pare să fie că „mai rău decît atît nu se poate; mafia ţigănească a ajuns în văzul lumii acum, la vîrful statului.“ Lehamitea şi frustrarea ating cote de cod roşu, acuzele vin în valuri, iar atmosfera generală conţine în subtext convingerea că, aici, totul e pierdut, nu se mai poate face nimic, fatalitatea care ne însoţeşte din zorii descălecatului nu va dispărea niciodată, merităm să fim de rîsul lumii şi să vieţuim la periferia umbroasă şi insalubră a lumii civilizate.

E drept, la noi, „rom/romi“ nu s-au bucurat niciodată de o prea mare popularitate. Pentru mulţi, cuvintele astea nu desemnează decît nişte entităţi pur teoretice şi profund gratuite, la care trimit terminologia „ridicolă“ a corectitudinii politice şi „limba de lemn a stufoaselor şi ineficientelor documente europene, complet desprinse de realitate“. Dincolo de reculul oarecum firesc de la impunerea unui anumit fel de a vorbi despre ceva sau cineva, aici e vorba şi de impresia multora că „rom“ se suprapune devastator peste „român“, distrugînd iremediabil o „imagine“ – altminteri, profund iluzorie şi deseori izvorîtă din mici sau mari crize de delir patriotic – a unui popor „care revine la familia lui europeană“. Ei bine, mulţi dintre noi cred că nu revenim la familia asta pentru că „ţiganii“ ne strică imaginea şi „lumea îi confundă cu noi“. Mai mult, ideea de „ţiganizare“ e extrem de răspîndită, ea articulîndu-se în zona exprimării fricii profunde că „ei“ ne-au contaminat – prin manele, comportament antisocial, idealizare a hoţiei, obscenitate publică, agresivitate, respingerea ideilor de igienă şi salubritate – transformîndu-ne în ceva ce noi nu sîntem, sub nici o formă.

Dar cei care cred cu atîta ardoare în faptul că sursa neîmplinirilor noastre e „ţiganizarea“ nu fac decît să-şi dispreţuiască profund, fără s-o spună, propriii compatrioţi de origine etnică „albă“, „sănătoasă“. E un soi de acceptare a faptului că o minoritate, considerată periferică şi rudimentară, a reuşit o performanţă colosală, influenţînd determinant o majoritate venită din adîncul istoriei culturale a lumii europene civilizate. Cu alte cuvinte, „ţiganii“ au reuşit ceea ce nu le-a ieşit, vreme de secole, „hoardelor invadatoare care au pîrjolit în valuri aceste meleaguri de legendă, pe care vieţuieşte un popor călit într-o istorie zbuciumată şi, deseori, nedreaptă.“  

Revenirea entuziastă, din zilele astea, la „ţigan/ţigani“ e, dincolo de o satisfacţie a răbufnirii resentimentului, un soi de răzbunare inconştientă asupra celor care se fac vinovaţi de eşecurile majorităţii. Aici totul e extrem de vag, de ceţos şi de încîlcit. Pentru că, oricît am căuta, oricît am da-o pe „istorie nedreaptă“, poziţie geografică „la zona de contact a marilor puteri“, avuţii furate, lipsă de şansă, ajungem şi la fundul sacului unde, de cele mai multe ori, ne descoperim, pînă la urmă, tot pe noi înşine. Şi tot înconjuraţi de „fatalitatea“ care ne-a însoţit din zorii istoriei şi pînă acum. E momentul în care ne acuzăm pe noi înşine de laşitate, lene, gust etern pentru hoţie, indiferenţă faţă de norme igienice elementare – vezi realitatea zdrobitoare a veceului din fundul curţii –, lipsă de caracter şi continuă trădare a partenerilor şi a aliaţilor. Un mecanism elementar de apărare ne îndreaptă imediat spre pararea acestui gînd venit din străfunduri. Şi, deşi recunoaştem, uneori în gura mare, că „ţigăneala“ face parte din noi, trebuie să găsim un vinovat în imediata apropiere – „ţiganii“ care ne-au contaminat.

Evident, orice minoritate – indiferent de natura ei! – îşi creează o reţea, mai mult sau mai puţin ocultă, de presiune la adresa majorităţii. E un mecanism firesc. Dar nu în asta constă totul. Cînd chemi Poliţia – pentru că „ţiganii“ au blocat strada cu corturile şi mesele de la o nuntă, făcînd o hărmălaie de nedescris, sau pentru că „ţiganii“ fac petrecere în bloc sau la casa de alături şi muzica urlă apocaliptic pînă în zorii zilei, cînd începe bătaia şi se lasă cu cuţite, săbii şi pistoale – iar oamenii legii sînt neputicioşi în faţa „acestor elemente certate cu legea“, nu e un triumf al „mafiei ţigăneşti“, ci un eşec dur al tuturor cetăţenilor unei ţări. Există, în modul cel mai natural – dincolo de nedreptate şi discriminare – şi o presiune simbolică a majorităţii asupra oricărei minorităţi. Presiunea asta nu conţine tocmai valorile pe care le evocăm zilnic şi le deplîngem absenţa cronică.

Noi înşine nu acceptăm ideea contemporană de justiţie. Dar cerem „puşcărie“ după cît ne e de antipatic cineva, după cît e de „negru“ sau de „urît“. De exemplu, pentru că domnul George Becali „a făcut biserici şi a ajutat sinistraţi“, justiţia ar trebui să fie mai… simpatică şi mai iertătoare. Dar dacă apare vreun „Mondial“ care „unge“ la nivel înalt, atunci e inamicul statului de drept. În „lumea civilizată“, pe care ne-o visăm atît de mult, esenţa civilizaţiei vine şi din egalitatea cetăţenilor în faţa legii. Aici, cu permisiunea cititorului, am rîs.

Parcă îi şi aud pe înţelepţii de serviciu care spun: „Ah, cît de naiv… Lasă, drăguţă, că şi pe-acolo se fac diferenţe mari, nu e Raiu’ pe pămînt…“ Iată formula magică cu care se cauţionează absolut orice. Pentru că „ţiganizarea“ nu e triumful „lor“ asupra noastră, asupra civilizaţiei. Ci se dovedeşte a fi, deocamdată, eşecul „nostru“ în a înţelege şi a accepta ideea de cetăţean.   

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.