Sindromul „Buricul pămîntului“
De ani buni, la televiziunile noastre de ştiri, a început un proces de deşertificare a spaţiilor destinate ştirilor externe. Procesul a continuat în forţă, iar în urma lui a lăsat departamente „pîrjolite“ şi jurnalişti „sinistraţi“, care n-au avut de ales şi, forţaţi de împrejurări, fie au trecut la alte secţii, fie s-au apucat de alte meserii. „Războiul între palate“ a fost un soi de punct culminant, un moment al victoriei absolute a dezinteresului românesc faţă de lumea largă. Din moment ce România s-a împărţit în două tabere, cum să mai fii preocupat de altceva? Harţa şi mitralierea invectivelor, tonul ridicat şi încruntările abisale, porcăiala şi lamentarea au ocupat, încetul cu încetul, toate spaţiile buletinelor de ştiri şi ale talk-show-urilor.
Trebuie să se sinucidă Philip Seymour Hoffman, Robin Williams sau Amy Winehouse, să se prăbuşească sau să dispară un avion, să se profite de (scuzaţi!) naivitatea unei tinere în Biroul Oval, sau să bîntuie prin Africa vreun virus înspăimîntător, ca să mai alocăm cîteva minute unor veşti care n-au legătură cu lumea politică de la noi. Şi-ncă ne şi deranjează un pic treburile astea pentru că trebuie să ne mutăm atenţia de la favoriţii noştri. Aşa că profităm de minutele astea de pauză, ca să fugim la colţ şi să mai luăm nişte beri reci, că-ncep imediat dezvăluirile în exclusivitate. Lumea largă a devenit cel mai neinteresant subiect. Asta în cazul în care nu s-a transformat, pentru mulţi, într-o dimensiune ficţională, o poveste fără nici o legătură cu noi, un spaţiu care capătă un soi de concreteţe doar în preajma vacanţelor, atunci cînd Turcia, Bulgaria şi Grecia devin nişte Herculane, Sovata şi Felix (staţiunea!).
În felul ăsta, gestionînd delirant spaţiul destinat informării, se creează imaginea că nimic nu e mai important pe lumea asta decît un război al declaraţiilor de la noi. Evident, te interesează haina care ţi-e cel mai aproape de piele. Dar, de aici şi pînă la a fi absorbit şi hipnotizat de războaiele între televiziuni, sau de cel între palate, e cale foarte lungă. E un nutreţ de mahala care se bucură de un succes fulminant, în mijlocul unei naţiuni foarte mîndre de fibra ei intelectuală şi cosmopolită, de nivelul de cultură generală şi de capacitatea de a indica pe hartă unde e Madagascarul. În plus, e şi un factor agravant al unor metehne mai vechi. Avem ocazia să ne amintim că Decebal a civilizat Roma, Mircea cel Bătrîn şi Ştefan cel Mare au salvat definitiv Europa şi creştinismul, Traian Vuia şi Aurel Vlaicu i-au inspirat pe fraţii Wright şi pe Contele Zeppelin, iar Petrache Poenaru e sursa absolută de inspiraţie a lui Mark Zuckerberg. Efectele sinistre ale propagandei şi ale şcolii de partid renasc şi se unduiesc în adierea suflului entuziast al patriotismului bătut în cap, fără nici o legătură cu orice idee de valoare naţională autentică.
Zi de zi, se reconstruieşte ideea că aici e centrul pămîntului, că Judecata de Apoi ne va găsi ca pe adevăratul Pămînt al Făgăduinţei, deci n-are nici un rost să mai facem mari eforturi în viaţa asta, cîtă vreme natura divină a alcătuirii noastre spirituale, fizice şi geo-politice, ne va izbăvi. Şi cel mai amuzant lucru cu putinţă e că, deşi ne dăm deschişi la lume, vorbitori de limbi străine şi enciclopedişti, construim propriul provincialism cu un entuziasm de un ridicol greu de exprimat în cuvinte. Pentru o asemenea fire analitică, ştirile de interes real sînt cele de felul aceleia care relatează, cu amănunte, cum un topor mînuit cu virtuozitate de un vasluian şi-a făcut intrarea triumfală în capul unui nepot care, după cinci litri de vin, se făcea vinovat de a avea părul prea creţ. Şi, după distracţia asta obligatorie, nu merge altceva decît tot o marfă de calitate, de pe la noi, tot o delicatesă endemică. Un nou episod al serialului care ne pregăteşte, de ani buni, să votăm cu năduf împotriva cuiva, nu pentru cineva care are o idee pentru colţul ăsta de lume.
În pofida faptului că ai senzaţia – pentru că oricine poate afirma absolut orice, fără nici o urmă de dovadă – de a trăi într-o democraţie în care dreptul la liberă exprimare se manifestă natural, adevăratul fenomen e o cumplită provincializare, o izolare de lume, o tristă rămînere în urmă. A nu avea informaţii şi comentarii pertinente, în mod constant, despre ceea ce se petrece în lume înseamnă a-ţi anula o bună parte din capacitatea de a fi un cetăţean al lumii civilizate. Ceea ce, pentru unii, poate fi o imensă bucurie, iar pentru alţii – o sursă dureroasă de resentiment şi resemnare. Cîtă vreme lumea în care trăieşti se rezumă la ograda proprie, viziunea asupra propriei case, a curţii şi a gospodăriei o să fie la fel de bogată şi de diversă ca traseele păsărilor care scurmă, zi de zi, în nisipul tindei.
Lipsa exerciţiului de a afla şi de a căuta să înţelegi ce se petrece în alte părţi ale lumii nu înseamnă doar autocondamnarea la provincialism, ci o formă de refuz de a participa la mersul istoriei. Sigur, te poţi informa de unul singur, fără să aştepţi televiziunile să facă lucrul ăsta. Dar prezenţa acestui tip de interes şi de dezbatere în spaţiul public, prezenţa acestui tip de conţinut are, dincolo de contribuţia importantă la sănătatea unui punct de vedere, şi o dimensiune simbolică. E o declaraţie a unei părţi de lume care participă la respiraţia universului din care face parte. Mai nou, nici măcar ultimii mohicani, cei cîţiva jurnalişti de război nu mai dau semne de viaţă. Deplasările sînt scumpe, iar lumea de aici pune mîna pe telecomandă, cînd sînt ştirile externe. Asta e. Ca-n minunata şi neaoşa poveste a lui Creangă, o să avem parte exact de ce-am cultivat.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
