Despre desfătarea domestică
În goană după banalităţile exteriorului, Simeon Marcovici predică despre „plăcerile domesnice“. „Din toate desfătările pămîntului, nici una nu pătrunde inima mai adînc decît bucuria domescnică“, scrie la 1839, în cartea sa despre Datoriile omului creştin. Or, discursul lui se aseamănă foarte mult cu cel al doctorului Ştefan Episcupescu (Memorie de taină, 1847) pentru care casa, căminul, familia, interiorul sînt achiziţiile cele mai importante ale trecerii prin lume. Ar trebui remarcată introducerea termenului de „domesnic“ pentru a desemna tot ceea ce ţine de interior – termen nou, preluat probabil pe filieră franceză, şi care ajunge să se lipească de orice: griji domesnice, desfătări domesnice, plăceri domesnice, bucurii domesnice, fericire domesnică, rugăciunea domesnică, pacea domesnică etc. Predica filozofului Simeon Marcovici se adresează meşterului, despre care am scris cu ceva timp în urmă. Pentru acest meşter, Simeon Marcovici predică „fericirea domesnică“, ajutîndu-l să o găsească, să o preţuiască, să o descopere, să o predice şi altora. Accesul la resurse este cel care îl califică pe acest meşter la cunoaşterea şi însuşirea unei ferice desfătări domestice. După Marcovici, meşterul, cu sensul de posesorul unei profesii, se află pe treapta de mijloc între „prostimea ţăranului“ şi „covîrşitoarea delicateţă a bogaţilor“, cu resurse pentru a cunoaşte fericirea domestică.
Timpul repausului domestic devine o obligaţie de care tatăl, în calitatea sa de şef al familiei, trebuie să se preocupe, aşa cum se preocupă de celelalte atribuţii domestice, de la asigurarea hranei, la educaţia copiilor. Familia nu este formată doar din soţie şi copii, ci se extinde la toţi cei aflaţi în casă, în gospodărie, sub autoritatea părintelui de familie. Pentru toţi aceştia, meşterul părinte trebuie să aranjeze loisirul: „Într-o casă unde oamenii muncesc cu plăcere, trebuie să se hotărască petreceri, cum şi ceasuri de odihnă.“ Dragoste, nu supunere trebuie să vizeze un stăpîn care are obligaţia de a organiza, „din vreme, în vreme“, „petreceri nevinovate“ pentru această familie lărgită, petreceri din care el este parte. Casa şi căminul sînt locuri ideale pentru desfăşurarea „petrecerilor dulci şi desfătătoare“, prilej de pildă şi aducere aminte. Acest timp al desfătării nu trebuie lăsat la voia întîmplării, el trebuie programat ca orice altă obligaţie domestică: „Să nu lăsăm niciodată ca întîmplarea să ne aducă desfătări. Tot omul care este însărcinat a însufla bucuria în familia sa, să dovedească prevederea şi bunătatea sa prin îngrijirea ce are de a găsi în toată vremea prelejuri ca să desfăteze şi să ţie pe iubiţii săi într-o mulţumire statornică.“ Pentru a evita petrecerile zgomotoase ale exteriorului, Simeon Marcovici sugerează „sărbătorile de familie“, micile petreceri onomastice care să reunească membrii în jurul celui celebrat, bucurîndu-l cu daruri, desfătare şi vorbe dulci. Pentru „burghezul“ lui Marcovici, veselia este esenţială, ea „uşurează munca, făcînd-o plăcută“, or, această veselie trebuie să fie programată – nu prea des, doar atunci cînd se cuvine – şi închisă în paradigma cumpătării: fără cheltuieli peste măsură, fără deşărtăciune, fără bîrfă şi necuviinţă, fără zgomot şi tămbălău. „Sfera fericirii“ se va extinde asupra celorlalţi dacă este propovăduită din dragoste şi înţelepciune. Ca şi la medicul Ştefan Episcupescu, regăsim aceeaşi grijă pentru sfera privată: căminul este descris ca lăcaşul desfătării, al liniştii domestice, al plăcerilor, al bucuriilor, al fericirii. Secretul, taina trebuie să învăluiască orice cămin pentru a fi ferit de invidia, ura, bîrfa din afară, din sfera publică. Pacea domestică este asigurată doar de secretul din interior: „cea dintîi datorie a oricărui însoţiri este a nu obşti (vesti) niciodată tainele şi interesurile familii“ şi „cînd ne dezbrăcăm de acoperămîntul tainei, ne punem în priveliştea şi în batjocura lumii, şi numai sîntem stăpîni în casa noastră.“
Înaintea lui Simeon Marcovici, Ioniţă Tăutu exprimase această dorinţă a exploatării spaţiului domestic pentru construirea fericirii, fericire care nu este deplină, nu există în absenţa unei familii. „În sînul cel fragid a unii soţii plăcute şi încungiurat de odraslele iubirii sale“, omul poate gusta din himerica fericire – scrie Tăutu în octombrie 1827. Despre această construcţie domestică, văzută ca tărîm al fericirii, scrie şi Ştefan Episcupescu, dar insistînd pe parcimonia desfătării. Ceea ce îi separă pe cei doi, matematicianul Marcovici şi medicul Episcupescu, este tocmai această interpretare a bucuriei din jurul loisirului: dacă Marcovici îl vede ca indispensabil, parte integrantă a comportamentelor omului muncitor şi înţelept, Ştefan Episcupescu aproape că exclude timpul desfătării din recomandările sale. Pentru el, timpul odihnei este cel din ziua Domnului, şi atunci raţionalizat de înţelepciunea economiei.
Desfătarea domestică se află totuşi în concurenţă cu soarelele, cluburile, plimbările la Şosea, teatrul, adică loisirul vizibil şi zgomotos după care aleargă toţi cei cu oareşce resurse. A petrece acasă, cu cei ai tăi, nu-i decît plictiseală fanariotă.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.
