Curs practic de arta fugii
La o zi după povestea de săptămîna trecută – pentru cei care au dat peste ea, cea cu vînzătoare cumplit de antipatice şi păstrăvi mucegăiţi –, tot aşa, cam pe la ora prînzului, mă duc să-mi încerc norocul la unii care vînd mîncare gătită. Şi tot în buricul Capitalei noastre. Stradă circulată, spaţiu de legendă pentru oraşul călăuzitor al acestei ţări. La vremea prînzului, în dreptul locurilor ăstora cu geam la stradă se fac nişte cozi lungi, la care, dacă ai un pic de noroc, auzi poveşti dintre cele mai faine. Cei mai mulţi dintre compatrioţii care vin pe-acolo să ia de-ale gurii sînt oameni care muncesc în apropiere. Din poveştile lor, afli ce mai e pe la birou, cine s-a mai combinat cu cine, şi auzi, pentru a mia oară, una dintre cele mai vehiculate ziceri de pe la noi: „Dă-i omului o funcţie, şi afli cine e de fapt…“ Altminteri, poţi să prinzi continuarea unor poveşti care au început ieri, tot la coadă, la prînz. Cum ar fi povestea blondei ăleia, de ziceai că e pîinea lui Dumnezeu, după care a început să-şi facă numărul. „Şi nu m-ai ascultat cînd ţi-am zis că asta se combină cu Fantoma şi-l face ca la Nufăru’ pînă la urmă. În limbă e prostu’ după ea. Zici că e cu capu’. El, care se dădea marele insensibil. Dacă n-ajunge asta să-ţi dea ordine, să nu-mi zici mie pe nume. Vezi ce-nseamnă să ştii să stai pe sub birou? Talent, Pisi. Talent…“
Alteori, poţi să prinzi unul dintre cele mai amuzante momente din repertoriul cozii la mîncare, cel în care cineva, odată ajuns la rînd să cumpere, dă un telefon la birou să-i întrebe pe cîţiva colegi ce şi-ar dori la prînz. Colegii de birou se perindă la telefon, fiecare dintre ei întrebînd ce e expus în vitrină sau ce scrie pe lista de meniu. Cel care trebuie să cumpere pentru toată lumea înşiră meniul ăla de vreo trei-patru ori, spre disperarea celorlalţi cetăţeni, prăbuşiţi în valuri înspumate de nervi şi priviri asasine. Unii dintre colegii de birou sînt nehotărîţi şi se răzgîndesc. Nu mai vor piept de pui cu legume la tigaie. „Este spanac? Păi… atunci… mai bine cu spanac. Dar pieptul de pui e cam sec. N-au pulpe de-alea cu sos? Mai bine o pulpă de-aia. Dar nu, nu închideţi cutia, puneţi şi un pic de sos. Hai, mă, Adiţa… Cum să fie gogonelele? Verzi! Hai, că eşti culmea şi tu! Scuzaţi, n-aveţi gogonele mai… roşii? Acelea mai moi… Dani e vege, mă! Nu mă zăpăci la cap! Cum să-i iau şniţel? Fiţi drăguţă, vă rog, înlocuiţi şniţelul din pachetul ăla, al doilea, cu o porţie de fasole bătută. Mai este supă cremă de ciuperci? Patru porţii, vă rog. Cum, măi? Vrea şi Bogdan? Fiţi drăguţă, vă rog, mai puneţi o supă cremă de ciuperci… Alo, m-auzi? Pîine vrea cineva? Cum adică?! Băi, sînteţi ceva… Pîine de secară aveţi? N-au, dragă. Iau de care au? Bun. Şi pîine, vă rog. Nu ştiu… Puneţi… acolo… zece felii…“ Discuţia asta poate dura enorm. Lumea de la coadă stă să explodeze. Dar distracţia nu s-a terminat. Următorul la rînd scoate şi el telefonul: „Alo! Salut, salut! Hai c-a fost cineva înainte care… În fine. Hai. Ziceţi. Ce vă iau?“
Se dau ochii peste cap. Se ţîţîie. Se înjură în barbă. Dacă eşti nervos din cale-afară, trebuie să ştii că, odată ajuns să cumperi ce ţi-ai fi dorit, ai toate şansele să dai în apoplexie. Evident că ce-ţi făcea cu ochiul şi aburea în vitrină s-a terminat exact la tine. Cel dinaintea ta a luat, cu sadism, ultima urmă din ce te-ar fi făcut fericit. Asta-i viaţa! În sfîrşit, ajung la rînd, după o doamnă distrusă că nu mai erau pulpe dezosate la grătar. A trîntit, a bufnit şi cred că, în mintea dînsei, a spălat pe jos cu ăia care au fost înainte la coadă. Cer şi eu, repede, ceva de mîncare, şi întreb cît costă. Degeaba. Domnul care serveşte e angrenat într-o discuţie la telefon, cu fi-sa. Aşa deduc – dacă o întreabă de nota la test şi dacă s-a spălat pe mîini. Domnul ridică din sprîncene, chestie din care înţeleg, relativ rapid, că trebuie să mai zic o dată. Zic. Dar în timp ce zic, omul se întoarce cu spatele şi se duce, vorbind la telefon, să-şi facă ceva de lucru, spre locul în care se găteşte. Din aceeaşi direcţie vine colega domnului. Pare hotărîtă să ajungă la geam şi să preia rolul pe care domnul l-a abandonat atît de dezinvolt. Doar pare. Pe drum, se opreşte. „Cît a luat, mă, aia mică la test? Cîîît? Dă-o-ncoa să-i zic cît a luat al meu!“ Evident, urmează o lungă convorbire cu aia mică. Domnul nu revine la geam. Stă să asculte şi să se distreze copios. Unii dintre cetăţenii de la coadă ar sparge nişte capete.
Într-un tîrziu, domnul apare la geam şi mă-ntreabă ce vreau, dar e întors pe jumătate spre colega lui care vorbeşte, în continuare, cu aia mică. Din cînd în cînd, domnul mai chibiţează cîte ceva la conversaţia cu pricina, aşa că n-aude ce zic. Calm, aştept să-şi întoarcă privirea spre mine şi, resemnat, mai spun încă o dată ce vreau să cumpăr. Victorie! Mă aude! Împachetează. Plătesc cu o bancnotă de 50. N-are rest. Se uită la mine mustrător, cu o figură din care trebuie să înţeleg: „Nu poţi, mă, să vii cu bani potriviţi?“ Dă ochii peste cap şi trînteşte cutia în care zornăie nişte mărunţiş. Cu o greaţă în care încap toţi vulcanii noroioşi, îmi spune: „Mă duc eu să schimb…“ Iese şi se îndreaptă spre nişte florărese care stau pe trotuar. N-au să schimbe. Pleacă, tîrşîindu-şi papucii albi, spre alte dughene din apropiere. Revine după o eternitate. Îmi dă 5 lei, cu aerul că tranzacţia s-a încheiat. Trebuia să-mi dea 26. Îi zic: „Mai trebuie să-mi daţi 21 de lei.“ Mă scuipă din priviri. Spera să-i iasă faza, iar acum e cătrănit. Îmi aruncă 20 de lei pe vitrină, privind în altă direcţie. Şi, pentru impresia artistică, să audă toată coada, îi spune colegei, care abia terminase conversaţia de la telefon: „Dă-mi, dragă, 90 de bani, că domnu’ vrea restu’. Deh… Sărăcim din banii ăştia!“
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
