Fatalitatea rămînerii în urmă

Precizez de la bun început: nu vreau să sune a deznădejde. E, mai degrabă, o tristeţe. O amăreală legată de faptul că poţi avea şansa de a fi conectat la tot ce se întîmplă pe lumea asta, să ai toate gadget-urile la modă, dar să fii cumplit de rămas în urmă. Nu e vorba aici de vreo „dorinţă“ caragialescă, din categoria „voi progresul cu orice preţ“. Evident că nu poţi şti tot ce se petrece pe Pămînt. Şi e la fel de evident că nu orice detaliu pierdut te condamnă la rămînere în urmă. Motivul tristeţii e legat de persistenţa unui mod dominant şi specific de a gîndi, o alegere de unghi din care se vede lumea, o anumită situare faţă de mersul lucrurilor. Iar amăreala vine din constatarea persistenţei îngrozitor de încăpăţînate a unei diferenţe dezarmante între subiectele dezbaterii publice de la noi şi cea care se petrece prin alte părţi. Ştiu că se va spune: „Bună dimineaţa! Te-ai trezit şi tu acum să constaţi diferenţa, prăpastia, genunea, abisul care ne separă de lumea civilizată. Păi, asta e de cînd lumea pe-aici, amice. Sîntem în urmă cu zeci de ani. Eşti copil? Mai ia o bere şi îţi explic eu imediat cum stau lucrurile…“ Cam despre asta e vorba.

În sfîrşit, să trecem la cestiune. Nu departe de noi, Rusia anexează Crimeea. Un fapt istoric de mari dimensiuni, un eveniment de care va ţine cont cam tot ce se va întîmpla de acum încolo, vreme de ani buni. Catalonia, deşi autonomă, se încăpăţînează să vrea o desprindere şi mai clară de Spania. În Scoţia, subiectul desprinderii de Anglia e într-o nouă fază a reîncălzirii sale. În uluirea generală, Veneţia îşi cere „libertatea“ şi „distanţa“ faţă de Italia. În România – poate şi pentru că e campanie electorală – nişte domni călare, care se îmbracă nostim, de carnaval, pretind că vorbesc despre autonomie, dar practică un discurs formulat într-o limbă în care cuvîntul cu pricina pare să lipsească. Tot lîngă noi, în Turcia, se întîmplă lucruri năucitoare, pe care unii de pe aici le percep în termenii bancurilor. Cenzurarea drastică a spaţiului virtual şi interzicerea dreptului de a comunica nu par să producă, la noi, mari întrebări sau vreo formă de îngrijorare.

Cu toate astea, pentru ca lucrurile să capete o dimensiune spectaculară de necrezut, în aceeaşi Turcie, în care scandalurile de corupţie la nivel înalt fac ravagii, iar cenzura se trezeşte la o nouă viaţă, trei femei cîştigă alegerile pentru postul de primar, în tot atîtea localităţi importante. E un fapt istoric de mare însemnătate, care, la noi, nu produce nici măcar ştiri timide. La Paris, o femeie cîştigă alegerile pentru postul de primar. Deşi urmărită de un scandal, Christine Lagarde este prima femeie care conduce Fondul Monetar Internaţional, după ce tot ea fusese prima femeie care devenea ministru de finanţe într-o ţară a G8. În Germania, Angela Merkel îşi continuă un parcurs politic spectaculos, ca prima femeie care conduce Uniunea Creştin-Democrată şi ocupă postul de cancelar. În Statele Unite, după atît de cunoscutele Madeleine Albright şi Condoleezza Rice – foste ocupante ale postului de secretar de stat –, încă o femeie e gata să ia cu asalt un post important. De data asta însă e vorba despre ceea ce, neoficial, se numeşte „cel mai puternic om din lume“ – Hillary Clinton se pregăteşte pentru a candida la funcţia de preşedinte al Statelor Unite ale Americii.

În lume se vorbeşte enorm despre noul model de lider contemporan şi despre beneficiile alegerii femeilor în posturi importante, cu efect la nivel global. Se vorbeşte despre soft-power şi despre concepte care descriu masculinizarea feminităţii şi feminizarea masculinităţii în esenţa ideii de leadership. Sînt cercetări consistente care descriu nevoia de echilibru între autoritate şi ideea de soft-power, un spaţiu pe care femeile au demonstrat că-l pot ocupa cu mare succes. Noile curente de gîndire pun în dezbatere subiecte extrem de importante, într-o cheie lipsită de patimă, dar motivată de o nevoie acută de eficienţă. Ideea de politică evoluează destul de rapid – nu de azi, de ieri – spre o dezideologizare accentuată, dar spre o umplere de conţinut dinspre zona ideii de administraţie, privită dintr-o perspectivă contemporană. Lumea se mişcă în căutarea unor soluţii noi, mai paşnice, mai civilizate, mai suportabile.

Într-o carte controversată, dar, evident, care s-a vîndut minunat – The Better Angels Of Our Nature: Why Violence Has Declined – Steven Pinker, un foarte cunoscut profesor de la Harvard, vorbeşte despre evoluţia spectaculoasă a ideii de violenţă. Pinker spune că, deşi trăim în contemporaneitate o nevroză a violenţei, de la conflictele armate pînă la actele de terorism, de la diferitele tipuri de exploatare pînă la evenimentele din junglele urbane ale lumii, totuşi, omenirea trăieşte în cea mai paşnică eră a existenţei sale. Important e să înţelegem felul în care vedem lumea şi modificările radicale pe care aceasta le-a suferit de-a lungul timpului. Unii rîd şi ironizează – poate, pe bună dreptate – această teză. Există oameni care îl adoră pe Steven Pinker, alţii îl ridiculizează. E firesc să fie aşa. Spaţiul dezbaterii, academic sau nu, n-are cum să fie un laborator steril. E un univers viu, în care se ciocnesc idei şi personalităţi diferite. În lumea asta se discută cu argumente, dar se mai şi rîde. O afirmaţie nu înseamnă prăbuşirea catapetesmei lumii şi înghiţirea noastră în neant. Importante sînt nivelul dezbaterii şi consistenţa subiectelor.

Amăreala pe care o aminteam în primele rînduri vine din faptul că dezbaterea publică de la noi începe la domnişoara Bianca Drăguşanu şi se încheie la domnul Fane Spoitoru. Iar nivelul dezbaterii e exact cel pe care îl stabilim noi. Primim ceea ce cerem, şi acceptăm ceea ce ni se dă. Altminteri, sîntem contemporani. Avem cam tot ce e la modă.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.