Despre neamurile proaste

„Boierul tot boier, chiar de-ar fi încins cu teiu“, spune un proverb, arătînd vizibilitatea neamului ales, oriunde s-ar afla. Rînduiala şi sfiala ar trebui să fie virtuţile de bază ale oricărei societăţi – credeau oamenii secolelor trecute, cînd cinurile şi prostimea se află la poli opuşi. Mai apoi, amestecarea nemurilor va duce la stricarea rangurilor şi mai ales la alterarea calităţii umane. Urmărind lumea proverbelor, observăm că stigmatizat este un anumit tip de comportament: „Să te fereşti de boierul nou şi de cerşetorul vechi.“ Tot ceea ce este nou creează suspiciune, căci boierul cel nou, ciocoiul, încearcă repede să-l jupoaie pe cel sărac pentru a putea să-şi poarte rangul dobîndit (iar cerşetorul cel vechi ştie, are deja experienţa de a stoarce bani). Or, neamurile proaste sînt mai totdeauna asociate cu săracii dornici de parvenire, ocolind, din neştiinţă, din trufie, regulile unei bune politii. Accesul la resurse asigură bunăstarea necesară integrării unei anumite distincţii sociale.

Dincolo de dispreţul social, prezent într-o societate a ierarhiilor binecunoscute, omul secolelor trecute dispreţuieşte prostia şi, mai ales, lipsa de bună-cuviinţă. Se naşte astfel proverbul: „Nici salcia pom, nici mojicul om“, iar marele vornic Iordache Golescu oferă pe dată o explicaţie: „Să zice pentru cei proşti.“ Cei proşti sînt cei mulţi, gloata, norodul, sărăcimea, calicimea rurală şi urbană ducîndu-şi existenţa la periferia civilităţii. Mai apoi, proverbul avea să fie refăcut în funcţie de context: „Nici salcia pom, nici boierul om.“ Pentru ca ascensiunea grabnică şi fără socoteală a diferiţilor parveniţi să nască: „Nici salcia lemn de bute, nici mojicul om de frunte.“ Cu o altă readaptare: „Nici din salcie cerc de bute, nici din ciocoi om de frunte.“ Mojicul şi ciocoiul sînt, de fapt şi de drept, personajele care poluează lumea ierarhiilor prin comportamentele lor vizibile, revendicative, strigătoare, ţipătoare, făţarnice, fudule, grosolane, grobiene. Dacă mojicul este prost, fără a fi nerod, ciocoiul este parvenitul înfumurat. Şi unuia, şi altuia le lipsesc minima bună creştere pe care, şi de s-ar împiedica de ea, n-ar fi în stare să o recunoască: „Vasu spurcat şi puturos mirosuri nu primeşte“, şi Iordache Golescu explică această imposibilă metamorfozare sufletească: „Adică cei proşti şi mojici nu înţeleg de cuvinte cinstite.“ Cinstea, politeţea, decenta cuviinţă califică omul bun şi par a fi un dat pentru boier, poate şi pentru că rangul înseamnă şi bogăţie, aşadar o oarecare investiţie în creştere. În timp ce tîrgoveţul, orăşeanul trebuie să înveţe să se poarte pentru a se deosebi de „mojicul de la ţară“, întruchipat de cioban şi văcar. „Are chip frumos, cu dar,/ Şi’i e vorba de văcar“ – cu alte cuvinte, ce păcat dacă-i frumos, dacă se dovedeşte a fi „mojic“ şi lipsit de orice idee de politeţe. Sau: „Cu obraz gros şi semeţ,/ Şi cu gură de orbeţ“ – ca atare, „mojicul tot mojic“ este, şi asta se cunoaşte după „căutătură“.  

Pentru a pătrunde în adunarea „politefsiţilor“, atît boierul, cît şi tîrgoveţul au nevoie de asumarea unor reguli de bună convieţuire. Lumea, pentru a fi stăpînită şi luată în stăpînire, are nevoie de reguli. Iordache Golescu le oferă pentru unii, Anton Pann – pentru alţii. Cel care nu şi le asumă, care se împotriveşte, care le ignoră rămîne în afara politiiei, adică atît în afara oraşului, cît şi în afara oricărei forme de politeţe. Politiia se referă la Cetate, dar şi la normele de conduită asumate în interiorul Cetăţii. Din acest motiv, condamnaţi sînt cei care se află în afara cetăţii, în afara politiiei: ţăranii, ciobanii, văcarii. Din rîndurile lor se recrutează exemplele oferite celorlalţi pentru a lua aminte şi a se îndrepta: „Cu mîna te joci, mojic te arăţi“, şi Iordache Golescu explică: „Să zice pentru cei ce supără cu mîna în glumă, arătîndu-ne că nu trebuie să glumim cu ghionturi şi îmbrînciri ca ţăranii şi ca mojicii.“ Iar Anton Pann, în Şcoala Moralului, completează: „Cu hohote, cu glas mare, / Să strigi, să rîzi nebuneşte, / După cum nu trebuieşte, / Că aceasta o fac ţăranii, / Neciopliţii şi ciobanii.“ 

Prin extensie, mojicia poate atinge orice categorie socială, întrucît „moravurile proaste şi rele“ se regăsesc în categoria celor „fără de ştiinţă“. Ignoranţii, în absenţa educaţiei, au moravuri proaste „din nesocotinţă“ şi încearcă să pară ceea ce nu sînt, ceea ce nu pot fi: „Din afară smălţuit, / Şi din lăuntru mînjit“, cum conchide Anton Pann. 

Cu timpul, boierul a dispărut, dar mojicul şi mojicia ne domină şi astăzi. Ce se scrie pe la 1800 este valabil şi astăzi pentru multele neamuri proaste ale urbei noastre. Mojicul de Tirchileşti (o mahala a urbei) a îmbrăcat haina mitocanului de Bucureşti. Şi să ne ferească sfîntul de „pîra mojicească“!  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.