„Basarabia e România!“
Sau: „Basarabia, pămînt românesc!“ Sînt texte pe care le vezi deseori pe pereţii gangurilor, în veceuri publice, pe clădiri din toate oraşele, pe zidurile de susţinere dintre dealurile şi stîncile tăiate de cîteva drumuri europene. Entuziasmul nostru public faţă de ceea ce numim „Basarabia“ se limitează, de multe ori, la declaraţii mai mult sau mai puţin înflăcărate. Cînd ne loveşte cîte un entuziasm patriotic – cînd avem chef să ne simţim stăpîni pe situaţie, europeni, dar şi cetăţeni ai unei ţări puternice –, vrem să aducem „la trupul ţării“ această „parte de suflet românesc“. Asta ar fi zona frumoasă, patriotică, sentimentală, uneori uşor patetică, aşa cum îi stă bine unei fiinţe trăitoare în aceste părţi ale lumii. Dar, atunci cînd mergem în vizită – sau cînd „ni puornim în ospeţii“, cum ar zice „fraţii noştri de peste Prut“ –, o facem, deseori, cu entuziasmul sadic al rudei bogate care merge să-şi viziteze rudele sărace, de la ţară. Chestia cea mai ridicolăîn felul ăsta de comportament nu e neapărat aerul de superioritate, altminteri tipic pe la noi, ci iluzia tembelă că sîntem ruda… „bogată“.
Manifestăm orice faţă de fraţii noştri, dar respectul e ultimul pe listă. Nefiind vecini cu Albania, ne vine foarte la îndemînă să ne uităm la Basarabia, la unii care sînt mai săraci decît noi. Avem ocazia să băgăm sub preşurile conştiinţelor un pic din gunoiul rezultat de la arderile mocnite ale propriilor noastre probleme interioare. Şi mergem la „fraţi“, ca şi cînd noi am fi nişte olandezi care vizitează Somalia. De fapt, zicem că mergem în vizită, dar ne simţim ca şi cînd am merge în inspecţie. Iar concluziile sînt dintre cele mai idioate – bomboanele Bucuria, nişte vinuri şi sucuri naturale, gagici mişto care cedează repede, urme grele ale sistemului sovietic şi o sărăcie dezarmantă. Toate astea, ca să uităm nervii de la comentariile pe care le fac unii turişti, sau suporterii echipelor europene ajunse în fiecare an să joace fotbal pe aici – ţară mişto, femei frumoase şi generoase, Dracula, sărăcie, romi, infractori, copii ai străzii, sărăcie orgolioasă, lipsă de responsabilitate în gestionarea avuţiilor naturale şi a propriilor valori.
Cei care ar avea un pic de curiozitate, venită dintr-un respect elementar faţă de locurile pe care le vizitează, ar descoperi măcar cîteva lucruri legate de „fraţii noştri de peste Prut“. Rusificarea, apoi sovietizarea, cimentarea unei stări interioare care îţi spune că aparţii definitiv unui spaţiu fizic şi mental, impus cu o forţă fabuloasă, toate astea sînt uşor de comentat, dar extrem de greu de resimţit empatic. Acolo s-a trăit sub o teroare şi sub o presiune rusească formidabile. Aici s-a trăit sub teroarea propriilor compatrioţi. Sigur, şi acolo au fost compatrioţi care şi-au terorizat semenii, dar şi ceea ce unii ar numi acum „cîteva lucruri foarte bune“ – posibilitatea de a studia în marile şcoli ale Rusiei, şansa de a te integra într-o cultură majoră, ocazia de a fi parte a unui alt fel de a vedea lumea.
Unii dintre românii care trăiesc între Prut şi Nistru simt, extrem de dureros, ce înseamnă nevroza schimbării de paradigmă. Pe de o parte, anvergura impregnării cu „rusism“ e colosală. Dar mulţi o resimt ca pe un virus grav, ca pe un simbiot băgat cu forţa, ca-n filmele SF. Limba însăşi – cum altfel? – s-a transformat într-un construct mixt în care, deseori, partea de purism românesc e bizară, partea de regionalism moldovenesc e percepută ca „ţărănie“, iar partea de slang, rusesc sau provenit din calchieri româno-ruseşti, e văzută ca ceva ultracool de către unii, sau ca ceva îngrozitor de către cei care cred că salvarea vine din limba română, mecanic, pur şi simplu. E complicat. Şi nu se rezolvă nici într-un articol, nici într-o serie de conferinţe, ci într-un proces continuu de dezbatere răbdătoare a problemei. Situarea simplă, de o parte sau de alta a unei baricade, nu produce nimic în afară de tensiune. Acceptarea faptului că există o realitate bilingvă poate fi ceva de mare valoare, ceva care propulsează o comunitate.
Soluţia agăţării de nostalgia salvatoare a „limbii române pure“ – ca şansă de scăpare de sub propriul sine populat cu un „parazit“ cultural nedorit şi necerut – e o soluţie iluzorie. Iar asta se verifică foarte uşor. În „lupta“ cu presiunea culturală a Rusiei, deseori, mijloacele folosite sînt extrem de… ruseşti. Imitaţia, de care unii fug cît pot, se insinueazăîngrozitor de subtil, fărăînsă ca ei să o ştie, transformînd orice formă de expresie în ceva pur şi simplu provincial. N-o să simţi niciodată că ai spor în dorinţa de a te exprima altfel decît ruşii, dacă o faci într-o limbă română frumoasă, dar care îmbracă un univers estetic populat cu nostalgie „rusească“ nemărturisită. Şi nu e vorba nici măcar de o problemă etern legată de „rusesc/rusificare“. E o problemă comună românilor de pretutindeni. Un război al neliniştii situării identitare. O eternă neaşezare şi foialăîn jurul ideilor legate de identitate.
Nu cred că limba română se poate impune „peste Prut“ prin forţa „patriotică“ a vorbitorilor săi, pentru că va sfîrşi în derizoriu, ca orice lucru impus. Ea poate cîştiga teren, la fel ca aici, doar dacă e limba în care se fac lucruri foarte bune. Educaţie modernă, evenimente inteligent şi atractiv construite, în funcţie de publicul căruia îi sînt adresate, reeditări – serioase şi spectaculoase vizual – ale unor cărţi importante, traduceri de mare calitate, momente de valoare ale artelor spectacolului.
E sănătos să ne uităm un pic şi în jur. S-au schimbat nişte lucruri. În bine. Ar fi foarte folositor să fim mai interesaţi de specularea inteligentă a momentelor favorabile, decît de deplîngerea propriei condiţii, „mereu aflate la mila vremurilor“.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
