„Ba al dumitale, obraznico!“

Încerc să răspund la mesajul unui domn, Florin A., care a avut amabilitatea de a scrie un comentariu la articolul meu de acum două săptămîni, „Diploma de facultate“.

Deseori, „dumneata“/„dumitale“ ascund dorinţa reală de a spune, de fapt, „mă“/ „bă“. Purtînd pe ele un strat de praf care le oferă aspectul unui soi de „marfă vintage“, aceste forme ale pronumelui de politeţe pot transporta mai multe feluri de încărcătură semantică. Ele pot funcţiona, în anumite situaţii, ca definiţia lor de dicţionar, exprimînd o formă de politeţe autentică, dar se pot transforma şi în cele mai sulemenite feluri de a exprima lipsa totală de consideraţie. E ca-ntr-o situaţie tipică, de salon, cînd gîndul din spatele cuvintelor spune, mai degrabă, aşa: „Pentru că sîntem oameni civilizaţi, într-un spaţiu civilizat, nu pot să pronunţ cuvintele boule/vaco, dar tare mi-ar plăcea să ştii că asta am vrut să spun, de fapt.“ Evident, nu sînt singurele cuvinte care intră perfect în acest joc al exprimării. Orice alcătuire de vorbe se apleacă după direcţia din care vine adierea gîndului fiecăruia dintre noi. Alcătuirile pot arăta exact la fel, dar pot spune lucruri foarte diferite. Zici „domnule/doamnă“, cu intenţia reală de a spune, de fapt, „mitocanule“/„mitocanco“.

În Five O’Clock, Caragiale dă încă unul dintre legendarele sale spectacole ale felului în care vorbim. Madam’ Măndica Piscopesco şi sora ei, madam Tincuţa Popesco, alături de madam’ Miţa Protopopesco oferă, printre multe altele, în toată splendoarea, şi o imagine de neuitat a lui „dumitale“. O imagine care culminează cu celebrul „Ba al dumitale, obraznico!“, evident, cu referire la „nefericitul“ locotenent Mitică Lefterescu. Kilogramele de zoaie care stau ascunse diafan îndărătul minunatului genitiv-dativ al lui „dumneata“ sînt ca o viitură de neoprit, blocată, temporar, de barajul subţire al unui pronume de politeţe. E o situaţie în care se concentrează ceva despre lumea fascinantă a felului nostru de a fi. Evident, nu e totul. Ca orice oameni, mai însemnăm, mai sîntem şi altceva decît atît. Dar formulele de politeţe sînt atît de pline cu conţinut contrar aparenţei lor, încît situaţia explozivă devine de un comic nebun.

În urmă cu două săptămîni, am scris un articol cu titlul „Diploma de facultate“, în care vorbeam despre golirea de conţinut simbolic a acestui obiect şi despre disoluţia modului în care înţelegem şi participăm la procesul de educaţie. La un moment dat, am folosit următoarea formulare: „Toate astea, după ce am ieşit din Epoca de Aur a lui Nicolae, în care trăiam din raportări false şi treceam bacalaureatul copiind pe rupte.“ Domnul Florin A. mi-a trimis următorul comentariu: „Nu ştiu ce-ai făcut d-ta la bac dar eu am învăţat pe rupte. Apoi am dat examenul de admitere la Politechnică (Facultatea de mecanică în 1979) pe care l-am luat (iarăşi fără să copiez «pe rupte» ca tine). Acum trăiesc în străinătate de 25 de ani pt. că în România rămîn numai ăştia de teapa dumitale.“

Jocul lui „d-ta“/„dumitale“ e delicios. Pronumele de politeţe ţine, săracul, ca un baraj care pîrîie din toate încheieturile, o viitură ale cărei vîrtejuri conţin, probabil, cele mai „creţe“ cuvinte „de dulce“ pe care le-a închipuit limba română. Dar barajul rezistă. Se prelinge, printr-o crăpătură, doar un firicel zglobiu, infiltrat în structura de beton armat: „ca tine“.

Aş fi respectat opinia domnului Florin A., aş fi depăşit şi faptul că nu pare să fi citit tot articolul, pentru că e normal să fie aşa. Se întîmplă. Ca autor al lucrului respectiv, ai vrea ca el să ajungă, cumva, la destinatar. Să se bucure de atenţie şi, în cel mai fericit caz, de înţelegere. Că destinatarul e de acord sau nu, ei bine, asta e altă poveste. Dar pentru ca cititorul să fie de acord sau nu, trebuie să înţeleagă despre ce e vorba acolo. Tocmai pentru a afla dacă încuviinţează sau nu opinia cu pricina. Pe de altă parte, un articol dintr-o revistă nu e un obiect de studiu biblic. Unii trec repede peste el. E firesc. Poate nu produce interes, poate cititorul e grăbit, se gîndeşte şi la altceva, sau articolul e, pur şi simplu, prost. Toate astea sînt perfect normale. Însă tonul şi lexicul comentariului reprodus mai sus lasă mult de dorit, cu atît mai mult cu cît autorul său se autopoziţionează explicit în lumea oamenilor educaţi şi civilizaţi, preocupaţi de etică şi de demnitatea asumării propriei condiţii.

Mărturisesc, m-am distrat copios la fraza: „Acum trăiesc în străinătate de 25 de ani pt. că în România rămîn numai ăştia de teapa dumitale.“ Iar cînd m-am gîndit la cîţiva oameni de „teapa“ mea care au rămas pe aici, m-am simţit de-a dreptul confortabil. Acum, sper că-mi permite stimatul cititor să mă identific şi eu cu cine am chef. Dar nici măcar aici nu e problema. Cînd te exprimi într-o revistă, în orice loc expus publicului, e absolut normal să îţi asumi tot ce decurge din acest fapt. Tristeţea vine din ce se poate citi dincolo de starea de enervare pe care i-am produs-o domnului Florin A. În dorinţa de a-şi exprima dezacordul cu ceva, domnia sa a băgat în aceeaşi oală pe absolut toată lumea. Din moment ce pe aici au rămas doar coţcarii, asta înseamnă că toate rudele domniei sale, prietenii, foştii colegi care n-au plecat vor fi fiind la fel? E uşor să generalizezi şi invers. Să spui că orice român care se uită înapoi îşi înjură naţia doar ca să nu cadă în depresie şi să nu se înjure pe sine. Dar nu-i aşa. Nu sîntem toţi la fel.

Orice afirmaţie care conţine explicit sau implicit ideea că tot ce e rău iese din „stilul românesc – al celorlalţi, al tuturor în afară de tine – de a face lucrurile“, merită un răspuns liniştit: „Ba al dumitale, obraznicule!“

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.