Idiosincrazii urbane

V-am povestit în această gazetă multe despre procesul modernizării şi despre modalităţile de prelucrare a modernităţii de către societatea noastră. Gîndiţi-vă numai la Norbert Elias şi la Civilizaţia moravurilor, la rolul acordat de acesta furculiţei şi batistei în individualizarea gesturilor, în construirea unui autocontrol, în etica delicatei civilităţi. Gîndiţi-vă mai apoi la Erasmus şi la poezia lui de Anton Pann, într-o desfătare a politiei politicoase de la început de lume nouă: „Este fără cuviinţă, / Şi prea fără socotinţă, / Să ridici la gură vasul, / Şi să sorbi să vezi rămasul.“  

Toate acestea mi-au venit în minte zilele trecute, cînd, în curte fiind, mă strigă peste gard o vecină. Ţinea în mîini două sacoşe: una neagră, din care răsăreau capetele albastre a două bidoane; cealaltă, tot neagră, flutura pe umăr. „Vino, fată, vino!“ mă îndemnă. „Unde-i mă-ta?“ mă întrebă, în timp ce vecinul, soţul, se ridică pe vîrfuri, scrutînd curtea în căutarea adevăratului stăpîn. Nu ştiam pe unde-i mama. „Lasă, lasă, şi vino aci, că şi io am fost la nunta ta“, zise, zîmbind printre dinţi. Nuntă? M-am prins: vecinii îşi măritau fata şi treceau din poartă în poartă, chemînd satul la nuntă, îndemnîndu-l, cu vin şi ţuică, „aşa cum se face“, astfel încît să se simtă obligat. Înainte să deschid gura, trase din sacoşa fluturîndă o invitaţie frumoasă, decorată cu trandafiri aurii şi legată cu panglică din mătase albă. „Să zici dacă vii sau nu. Uite numărul aci unde trebuie să zici, că n-am bani de aruncat“, mă îndemnă ferm. Am îngăimat ceva, sperînd că am scăpat. Dar… „Ce bei? Vin sau ţuică?“ şi trase repede un bidon din sacoşă, desfăcu dopul şi mi-l întinse. „Hai, ia, că-i bun! Guşti, că aşa se face. Îi făcut în casă, fără zahăr. Hai!“ Bidonul ăsta, cu vin roşu, pe jumătate plin, trecuse prin mîinile a jumătate din sat: guri lacome sugînd cu îndîrjire, salivă şi salive amestecate, buze subţirele pupînd cu prefăcătorie lichidul… Stomacul meu dansa… „Nu prea obişnuiesc“, încercai să refuz. „Ei, nu obişnuieşti. Ce, te-ai făcut orăşancă acu?“ N-am îndrăznit să refuz de tot, aşa că am înghiţit o gură de ţuică, sperînd că tăria şi mai ales eticheta cu „Izvorul minunilor“, de pe bidonul din plastic, mă vor „salva“. N-am murit atunci, dar aveam să mor duminica următoare, cînd, mergînd să felicit mireasa, am fost invitată la o dulceaţă… Sigur v-aţi amuzat atunci cînd v-am povestit experienţele străinilor ajunşi prin casele boiereşti, în alte timpuri, îndopaţi cu şerbet şi apă rece, cu folosirea pînă la saţietate a aceloraşi linguriţe şi farfuriuţe. Or, asta urma să experimentez: chiseaua plină ochi cu dulceaţă de nuci verzi trona pe masa din camera bună, alături de o farfuriuţă pe care se afla încă o linguriţă proaspăt linsă (se mai zăreau încă urmele siropului zaharisit), o carafă cu apă rece şi două pahare cu picior. Mireasa o trecu repede printr-un bol cu apă rece (să o dezinfecteze, pesemne), apoi o afundă în chisea, o umplu cu vîrf şi mi-o vîrî sub nas… Tocmai mă încrucişasem cu baba Ioana, care mesteca de zor... nuci verzi, probabil...  

Lumea satului se agaţă încă de multe astfel de veşnicii ritualice, amestecîndu-le, fără să le suprapună, cu cele mai „noi cuceriri ale tehnicii“, ca să zic aşa. Dincolo de idiosincraziile mele recent urbane, satul meu copiază fără a se adapta modernităţii; un fel de talmeş-balmeş din toate: invitaţii de carton şi duşca comună, restaurant şi linguriţa partajată. Nu ştiu cine va sucomba mai întîi. Cam tot pe aici se află şi noile comodităţi introduse de modernitate; în fapt, doar lux aparent de care săteanul are nevoie pentru a părea, pentru a fi mai tare decît celălalt, un celălalt în permanenţă inventat. Prestigiu social şi conservatorism comportamental. Că altminteri, cum să-mi explic faptul că sătenii mei şi-au făcut cele mai moderne şi luxoase bucătării, dotate cu cele mai faine ustensile, dar de care nu se servesc decît cu mare grijă şi obidă, în prezenţa musafirilor? Lîngă bucătăria de lux, ridică o şandrama în care îngheaţă de frig iarna şi e plină de muşte vara, fără să îndrăznească să treacă pragul „farmaciei“ inutile. Sau toalete urbane, dar aleargă mai departe la WC-ul din fundul curţii...  

Pariind pe veşnicie, sătenii mei se îngrijesc deocamdată de aparenţe, lăsînd confortul pentru alte timpuri şi alte lumi... mai bune.   

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.