Educaţie modernă sau gloabe şi geremele?

Citind presa zilelor noastre şi aflînd direcţiile Guvernului nostru, am impresia că n-au trecut două secole de la primele noastre strădanii de a intra în modernitatea europeană, prin construirea unui stat modern eficient. Ce văd mai întîi: ministrul Agriculturii, un anume Daniel Constantin, semnează un protocol cu BOR, cerîndu-i, în schimbul unor beneficii, să informeze comunităţile rurale despre fondurile europene pentru agricultură. Bonus: oamenii Bisericii primesc misiunea de a promova valorile tradiţionale ale comunităţilor rurale, scop pentru care preoţii sînt liberi să organizeze seminarii şi întîlniri. La începutul secolului al XIX-lea, Guvernul primelor Regulamente Organice, prin anii 1830-1840, îşi propunea cam acelaşi lucru: să implice Biserica în promovarea măsurilor necesare reformării şi modernizării statului. Chemaţi să transmită şi să explice unei populaţii majoritar rurale, fără nici un fel de acces la sursele principale de informare, măsurile propuse de conducerea politică în diferitele aspecte ale vieţii cotidiene, preoţii au primit puteri nebănuite, dar de care au profitat mai degrabă în propriul folos decît în folosul enoriaşilor. De altminteri, educaţia lor, mai mult decît precară, nu prea le îngăduia să ofere explicaţiile necesare. Îmi vin în minte două exemple: vaccinarea şi cultivarea cartofului. În ambele situaţii, stăpînirea cere ajutor mitropoliţilor pentru promovarea acestor două măsuri importante. Mitropoliţii se supun şi trimit circulare, cerînd preoţilor să explice enoriaşilor utilitatea şi necesitatea vaccinului, cît şi eficienţa producţiei agricole de cartofi, mult mai rezistenţi la intemperii, în defavoarea altor culturi. Circularele există şi pot fi cercetate, cît despre eficienţa lor în plan local...  

Am aflat apoi că Patriarhia Română este membră în Comitetul Interinstituţional pentru Acordul de Parteneriat – for consultativ pe lîngă Ministerul Fondurilor Europene, cu rol capital în pregătirea României pentru atragerea fondurilor europene nerambursabile, pentru perioada 2014-2020. Păi, şi în prima modernitate românească, mitropoliţii şi episcopii erau membri de drept în Adunările Obşteşti ale ţării. Dar asta nu însemna că erau şi primii care puneau în plan reformele capitale necesare elaborării statului modern. Dimpotrivă, mitropoliţii sînt primii care se opun cu înverşunare oricărui proiect de modernizare. Am oferit ca exemplu, în cea mai recentă carte, misiunea trasată de Regulamentele Organice cu privire la educarea şi profesionalizarea clerului prin intermediul unor seminarii proprii pe lîngă Mitropolie şi Episcopii. Mai primesc atunci şi misiunea de a se ocupa de Casele Făcătoare de bine, un fel de asistenţă socială de astăzi. Proiectele s-au tot perindat, ani şi ani, între domnie şi mitropolie, fără să scoată preoţii şcoliţi de care România modernă avea nevoie.  

Zilele astea, un alt pas către întoarcerea în timp s-a produs: Ministerul Educaţiei a semnat un protocol cu Patriarhia Română. Secret sau nesecret, un astfel de protocol nu poate fi decît un alt prilej pentru o observaţie cît se poate de dezamăgitoare în cunoaşterea propriei noastre istorii. Şi prima modernitate românească încredinţa educaţia şi şcoala Bisericii; atunci, argumentul era unul cît se poate de realist: dascălii erau o raritate. Dintr-o statistică a anului 1849 (Nicolae Suţu), Moldova avea 8948 de clerici şi parohi, la o populaţie de 1.462.521 de locuitori. Pentru aceeaşi populaţie, învăţătorii şi medicii erau în număr de 104. Educarea nu avea, aşadar, cu cine să se facă. Or, Biserica nu era prea convinsă, cred că nu este nici astăzi, de necesitatea instruirii. Exista o reticenţă majoră nu numai cu privire la cine trebuia să mergă la şcoală, dar şi cu privire la conţinutul şi formele acestei educări. Femeile ocupau locul principal al excluderii, dat fiind că erau (mai sînt încă) judecate şi tratate ca „vas slab“, supuse, aşadar, tulburărilor isterice de prin lecturile nesupravegheate. Observînd cum statul ăsta al nostru se îndepărtează pe zi ce trece de la misiunea lui de a garanta o educaţie de bună calitate poporului, de la care primeşte taxe cu îndestulare, mă întorc, cu nostalgie, la o litografie de la mijlocul secolului al XIX-lea. Printre crucile şi mormintele din curtea bisericii, un preot burtos şi sastisit împărtăşeşte unei cete de copii cîte ceva din Ceaslov... Spre asta vrem să ne îndreptăm, anulînd treptat-treptat secularizarea de pe vremea lui Cuza, renunţînd, prin nepăsare şi ignoranţă, la drepturile şi libertăţile rîvnite cîndva...  

Aşa că aştept, cu interes, ca Biserica să primească dreptul de a institui gloaba pîntecului (bani frumuşei ar strînge pentru atîta sexualitate premaritală), ca divorţul să devină speţă religioasă, judecată în dealul Patriarhiei, că de „ceea ce Dumnezeu a unit, omul nu are voie să despartă“, să se ridice iarăşi juguri pe la porţile bisericilor, femeile „greşite“ să fie întemniţate prin mănăstiri „ca să-şi vină în simţire“, iar nasurile adulterinilor şi adulterinelor să se depună ofrandă păcatului comis... Tot atîtea idei... de făcut bani pe seama norodului educat cu tămîie şi geremele...  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.