Despre femei, cu dragoste

Pe Eufrosin Poteca îl cunoaştem doar din postura de filozof, arhimandrit şi egumen la mănăstirea Motru, dar puţini dintre noi bănuiesc iubirea lui nemărginită pentru natura feminină. Trăind printre surori, singurul băiat al unei familii de fete, Dimitrie a deprins iubirea, de la jocurile copilăriei lui: „Eu am fost crescut între fete, întîmplîndu-se să am numai surori. Apoi, unde sînt fete mai vin şi altele, aşa venea la noi şi toate mă iubea şi cele mai mari, şi cele de vîrsta mea. Pentru aceasta dar şi eu totdeauna am iubit fetele, le iubescu şi le voi iubi cred în toată viaţa.“ Devenit călugăr, Eufrosin a trăit destul de zbuciumat această „boală sufletească“, care l-a urmărit şi de care nu s-a dezis niciodată. Crescut între fete, aplecat spre iubire, sensibil, Poteca se prinde în jocul amorului ori de cîte ori are ocazia, suferind, pătimind şi slăvind femeia, îngerul, iubirea trimisă de Cel de Sus. În fapt, Eufrosin Poteca iubeşte mai presus de toate iubirea, suferinţa dulce-amară indusă de această stare, cînd se lasă copleşit de sentimente şi trăiri, de gesturi insignifiante, care capătă amploare şi îl topesc în efuziuni lirice şi fizice, care-l încătuşează într-o lume a sensibilităţii sufletului. El reuşeşte, ca nimeni altul, să sesizeze nuanţele dintre dragostea platonică, dragostea pasiune şi dragostea carnală. Fiecare îi oferă muritorului Poteca senzaţii plăcute şi îi pun în mişcare simţurile, îl trezesc din amorţeala impusă de sutană. Bolnav de „dragostea fetelor“, recunoscînd şi dîndu-şi seama că nu se poate opune acestei patimi, Eufrosin Poteca se lasă tîrît în aventura sufletului, sau, mai bine zis, o caută în fiecare moment, în ochii fiecărei femei întîlnite, o doreşte cu disperarea unui înecat, este însăşi esenţa vieţii care altfel n-ar merita trăită. Eternul îndrăgostit este aşadar gata oricînd să guste din „focul amorului“, să „se aprindă“ în faţa unei femei, să cunoască văpaia iubirii, să sufere dulcele-amar al aşteptărilor, să transforme orele în minute şi minutele în ore, să se întristeze de dor, iar femeia iubită să devină „dumnezoaea“ visurilor sale. În lumea sa, realitatea se amestecă cu iluzia, cu minciuna, cu dorinţa de a iubi iubirea.  

Mărturia unui îndrăgostit: „Dar ce taină este amorul eu nu poci spune, atîta numai că inima mea era la dînsa zioa, noaptea, pă ia o aveam în minte, pă dînsa o vedeam înaintea ochilor. Ci aş fi voit să-i slujesc neîncetat, ceasul lecţiilor mi să părea minut; inima mea era aprinsă neîncetat de un foc negrăit şi de o frumuseţe luminoasă ce vedeam strălucind.“ Profesor de franceză al unei june domnişoare, Eufrosin se va trezi din reveria iubirii abia cînd va fi aruncat în uliţă de un tată vigilent şi ursuz, boier de frunte al patriei, mult prea puţin sensibil la focul amorului. Episodul nu-i va domoli patima, şi nici nu-l va face să iubească mai puţin femeia. Ajuns la Pesta, bărbatul se va lăsa iarăşi prins în iubirea lui pentru femeie. Kati, o femeie oarecare, zărită într-o fereastră a urbei, devine obiectul adoraţiei sale. „Foarte frumoasă ca o floare noo de trandafir, ca un înger, ca o dumnezeoae“, cîntă fericit bărbatul îndrăgostit. Şi, din nou, timpul capătă parfumul iubirii: „Această fată (anume Kati), după ce era numai de 18 ani tînără şi frumoasă ca o floare, avea şi un timperament ceresc cu totul după gustul mieu. Din gură pare că curge miere şi lapte.“ Urmează extazul iubirii: „Acuma, eu nu mai ştiam ce să fac de bucurie, ce plăcere, ce dulceaţă. Aceasta fu pentru mine cea mai mare plăcere şi dulceaţă trupească din toată viaţa mea pînă în vremea aceia, deacă poate să să numească acest feliu de amor dulceaţă şi plăcere trupească.“  

Va descoperi destul de repede că domnişoara Kati nu este decît o fată oarecare, ce-şi cîştigă viaţa de zi cu zi vînzînd amor celor pătimaşi. Puţin contează pentru îndrăgostitul Poteca. Este bolnavul incurabil şi iremediabil: dragostea fetelor îl va lega definitiv în mirajul feminităţii. Cînd, bolnavă de sifilis, Kati suferă, Poteca suferă alături de ea, cînd se află în mizerie, pentru că nu se mai poate întreţine, Poteca îi oferă economiile, salvînd-o. Pentru el, Kati reprezintă perfecţiunea iubirii pentru care se lasă înşelat, amăgit cu bună ştiinţă. Femeia este îngerul de care nu se îndoieşte şi, din acest motiv, nu poate fi decît nobilă chiar şi atunci cînd o găseşte într-o „casă de obşte“. Ca Sfîntul August odinioară, Eufrosin Poteca teoretizează şi justifică prostituţia cu: „muierile de obşte“ nu sînt decît „jărtvă pentru liniştea celor măritate“.  

Mi-am adus aminte de această istorie zilele acestea, cînd 8 Martie a bulversat, un pic, e drept, societatea asta a noastră, radicalizînd-o. 

Şi-atunci, prefer să vă spun o poveste despre un bărbat care a scris despre femei cu dragoste, iubindu-le...  

Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.