Peisaj vesel
Deci, peisaj vesel, vesel de tot, zile cu vreme schimbătoare, după ruperi de nori, umflări de rîuri, coduri galbene şi portocalii, breaking news şi alegeri europarlamentare.
Deci, dacii sînt la temelia catapetesmei lumii. Se dovedeşte zilnic, fără putinţă de tăgadă, că strămoşii noştri nu numai că făceau legea în jumătatea asta de Europă, dar mai sînt şi părinţii a toate cîte sînt şi rîd nevinovate la soare. Sînt compatrioţi care susţin că locurile astea pe care călcăm noi acum cu nonşalanţă sînt încărcate cu o spiritualitate greu de lămurit în cuvinte. E ceva cu lume magică, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“, druizi care vedeau printre planete, sărbători pentru Dionysos Zagreus şi mici lecţii de alfabetizare pentru aşa-zisele civilizaţii mari, grecii şi romanii. Soluţia nu e nouă. Dacă eşti varză de nervi, deprimat din cauza unui prezent halucinant, creezi un trecut fabulos şi, parcă, te simţi un pic mai bine.
Deci, urmele poveştilor de viaţă – impregnate de jurămîntul lui Hipocrate şi petrecute la Spitalul de Arşi – mai ies şi azi la lumină. Imediat, povestea adevărată s-a transformat în banc. Cad la examenul timpului orice discuţii despre banii publici, situaţiile suprarealiste care colorau viaţa din spitalul cu pricina, cade orice discuţie despre cum a putut să se petreacă aşa ceva atîta vreme, la vedere, fără cea mai vagă teamă. Cad toate astea. Pentru că n-au potenţial de banc. Rămîn sumele pe care, se zice, le făceau nişte domni şi doamne din nobila stirpe profesională a halatelor albe. Da, sigur, ca naţie creativă ce sîntem, ca popor de povestitori, e posibil să exagerăm un pic, de dragul ornării discursului cu cifre grase. Dar nu e doar asta. Cea mai nostimă situaţie e cea în care vezi lume povestind despre domnii doctori şi sumele lor zburătoare, cu aerul că „aşa ne trebuie“. Cu un soi de respect ascuns pentru unii care au reuşit – n-are importanţă cum – să facă nişte bani cît China. „Hai, bă… Că dacă erau nişte idioţi sau medici proşti, nu făceau, nene, atîta bănet. Tre’ să ai ceva în cap să produci atîta…“ Cît de frumos, cît de coerent, cît de limpede gîndim.
Deci, ungurii sînt de vină pentru tot ce se întîmplă rău pe aici. De exemplu, acum, după intrarea în vigoare a accizei pentru carburanţi. Toată şoferimea tiristă – adică mii de domni care îşi vîjîie camioanele prin ţara asta – fac plinul în Ungaria. Traversează meleagurile celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci cu combustibil cumpărat din ţara vecină şi prietenă. Păi… e frumos aşa ceva? Iar ies ungurii bine dintr-o situaţie din care noi am ieşit prost? Sigur, cu excepţia Trianonului. Dar a trecut atîta vreme de atunci… Iar acum ni l-au furat şi pe Prinţul Charles, care a învăţat un joc unguresc, nu o horă românească, şi umblă doar prin sate de unguri. Plus că nu mai ştie altceva decît Transilvania. Păi… e frumos? Ce, România nu are şi alte locuri frumoase? La Bîrlad nu-i suficient de frumos?
Deci – că tot am zis de Spitalul de Arşi. Dar povestea cu decontarea reţetelor false? Aia cum e? Ocolesc faptul că unul dintre personajele centrale s-a sinucis. E un lucru trist în care nu încape băşcălia. Însă aerul cu care se povesteşte despre bani făcuţi din învîrteli şi falsuri e, pur şi simplu, năucitor. Se ajunge cu povestea la oameni bolnavi de cancer care nu-şi primesc medicamentele, dar nimănui nu i se pare că asta e partea tare a poveştii. Partea tare e doar atunci cînd rosteşti cifre de ordinul milioanelor de euro. Atunci se luminează feţele şi încep să curgă poveştile. Nu natura umană cumplită a fondului relatării e chestia de interes, ci un soi de invidie ascunsă, amestecată cu un neverosimil soi de respect pentru oricine „dă lovitura“. Şi mai e ceva. Un ceva care va învinge lumea şi timpul. Replica absolută: „Lasă, frate, că intră la puşcărie şi iese peste fo’ doi ani. Da’ cînd iese, e mai bogat decît cînd a intrat. Păi… nu se merită să faci bulău?“
Deci estetica arestărilor din România începe să capete, la modul cel mai serios, dimensiuni simbolice foarte consistente. A început cu oameni politici şi dosare de corupţie pentru dumnealor şi pentru funcţionari publici. A continuat, spectaculos, cu domni primari. Pe urmă, a ajuns la domni doctori. Următorul episod a fost cu domni magistraţi. Iar acum pare că se prefigurează o serie cu terenuri pentru biserici şi mînăstiri, că n-am curaj să mă gîndesc la înalţi domni prelaţi. Culmea e că, deşi arestările populează zornăitor ştirile fiecărei zile, lumea pare să fie liniştită ca un lac de munte. Anumiţi domni n-au nici o problemă, îşi notează cuminţi sumele din şpăgi pe caiete dedicate şpăgilor, lumea merge înainte, ca şi cînd nimeni nu e tulburat de faptul că ar putea fi prins. Iar arestările de la televizor sînt nişte filme. Nişte seriale. La fel ca Urzeala Tronurilor.
Deci, că tot am vorbit de daci, cică s-a găsit pe la Roşia Montană scheletul unuia de zece metri. Asta mai demult. Securitate, ruşi, aventuri, chestii. Pe urmă, s-a găsit şi o lespede, mai mare ca aia de la Baalbek. Şi dintr-o compoziţie nemaivăzută, care conţine aur în cantităţi ameţitoare. Tare povestea. Te ţine. Dacă o fi şi ceva adevăr, se-ntoarce lumea cu susu-n jos. Şi tot de la români.
Deci, nişte tipi cool – apăsaţi de spleen şi de greutatea propriilor idei pe care le scuipă ca pe cojile de bomboane agricole, mult mai mişto decît Mărgelatu – au zis că „se pişă pe el de vot“. Adevărul e că cel mai frumos lucru de pe lumea asta e să crezi că eşti cool, dar să fii ridicol de ridicol. Sau invers. Şi e valabil pentru oricare dintre noi.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
