Platonic – şi, totuşi, neverosimil de concret
Nici nu ştiu de unde să-ncep. Tocmai am ieşit de la un concert. Unii ar spune că entuziasmele astea nelăsate la decantare, tentaţia de a da drumul la robinetul cu superlative sînt semne de superficialitate şi neaşezare în idei. Aşa o fi, dacă eşti construit din table galvanizate mai mult sau mai puţin „intelectual“, şi nu-ţi permiţi „slăbiciunea“ de a te bucura. Ei bine, îmi asum riscul, cu seninătatea venită din ceea ce am văzut şi am ascultat, încercînd să povestesc ceva ce nu se poate povesti, ceva care trebuie trăit pe viu. La urma urmei, e doar un punct de vedere, un fel de a împacheta în cuvinte nevoia autentică de a mulţumi pentru momentul la care am fost martor.
Lumea muzicală de la noi nu poate fi diferită de felul în care trăim şi înţelegem viaţa de fiecare zi. Cu toate bunele şi relele noastre, trăim într-o cultură zdruncinată nervos, muncită de mari complexe, dar încălzită cumva de eterna speranţă venită din faptul că… „avem un mare potenţial“. Dincolo de constatările astea banale şi de nuanţele în care pot fi exprimate, stă o realitate pe care fiecare dintre noi are dreptul de a o vedea exact aşa cum are chef. Însă, de cele mai multe ori, deşi constatăm cu amabilitate – fie ea, uneori, simulată, fie venită dintr-o onestitate limpede – că e loc sub soare pentru toată lumea, cu greu reuşim să ne bucurăm de ceea ce avem. Mult, puţin, cît o fi. Şi mai greu ne e să găsim drumul simplu al spiritului critic, iar cînd e vorba să dezbatem toate astea, deseori sfîrşim în zgomot, în cacofonie, în resentiment sau într-o băşcălie aparent jucăuşă, dar venită dintr-o mare şi complicată tristeţe.
Ca tot omul de la noi, încep povestea asta spunînd că simt nevoia de a mulţumi, dar înainte de a face concret lucrul ăsta, trec prin contorsiuni discursive şi prin situări teoretice care, chipurile, mi-ar asigura fundamentul punctului de vedere. În cea mai mare parte, un furt al propriei căciuli. Dar, fatalmente, trebuie să fac asta pentru a putea explica, într-un fel, dacă s-o putea, nu doar bucuria imensă a întîlnirii cu calitatea şi valoarea, ci şi motivul pentru care am covingerea că am asistat la ceva extrem de rar pe la noi. La un moment de performanţă foarte înaltă, obţinută în ciuda tuturor evidenţelor de zi cu zi.
Patru muzicieni de mare clasă – Nicu Patoi (chitară), Adrian Ciuplea (chitară bas şi violoncel), Răzvan „Lapi“ Lupu (tobe) şi Berti Barbera (percuţie) – duc mai departe, într-un fel neverosimil, un proiect început în urmă cu nişte ani – Platonic Band. Nu situarea în jazz-rock, progresiv, fusion sau în alte sertare terminologice ar avea vreo relevanţă în discuţia despre ei. Performanţa artistică a celor patru muzicieni se situează uluitor de firesc într-o zonă a excelenţei pe care, pur şi simplu, o plasezi în spaţiul utopiilor din discuţiile de la o bere, cînd se psalmodiază la nesfîrşit că, pe-aici, pe la noi, nu se poate ca pe la alţii, şi basta.
De-aici încolo, e liber la delir în serie, cu discuţiile noastre vesele şi triste despre valori nerecunoscute, fatalitate, resemnare, imitaţie ieftină, impostură, ridicol, condamnare la mediocritate. Nicu, Adrian, Lapi şi Berti au părăsit bulversant zona acestui tip de colcăială. Platonic Band e o formulă de muzicieni care cîntă, spre stupefacţia marelui juriu trist – cel ce „veghează“ actul artistic de la noi – o muzică scăpată din chingile gurii satului, din condamnarea la uniformizare şi imitaţie împleticită. La ei, imitaţia devine ceea ce e aceasta în mod ideal – circulaţie naturală a temelor şi a motivelor. Piesele oferite spre ascultare în sala de concert au arhitecturi muzical-narative studiate adînc, coloraturi surprinzătoare şi superb aşezate în aranjamente elaborate cu mare fineţe, o ritmică năucitoare, toate adunate într-un arsenal tehnic şlefuit impecabil, dar exprimat cu bucuria pe care ţi-o dă privilegiul de a fi părtaş la un lucru de valoare.
Cei rămaşi în urmă, în gura satului, vor spune, ca întotdeauna, că matematica muzicală a acestui grup poate fi convingătoare pe moment, dar e „doar“ exerciţiu extrem şi migală de chinez, aerul rarefiat al „valorii“ fiind, în continuare, departe. De fapt, felul ăsta de constatare e doar tristeţea celui rămas dincoace de gard, contemplînd urmele evadatului. Muzicienii care alcătuiesc acest grup au ieşit din lamentare şi văicăreală, din condiţionarea la peticeală şi negoţ mic, construind un discurs muzical articulat după criterii pe care mulţi le considerăm imposibile pe aici. Ceea ce fac ei merită tratat cu profund respect, indiferent dacă-ţi place sau nu. E o ridicare admirabilă deasupra unei condiţii care îndeamnă, în toate chipurile, la autocompătimire şi eternă încremenire în proiect.
Dar performanţa celor patru muzicieni – şi a micii echipe care îi asistă şi susţine – are şi o altă dimensiune, dincolo de ceea ce asculţi în sala de concert. E o mînă întinsă generos, spre toţi cei care încă mai cred în aspiraţii, în puterea de a oferi lumină în jur, prin plăcerea pură de a cînta împreună şi de a descoperi bucuria căutării. Această reuşită incredibilă e, prin natura ei, şi un gest de solidaritate faţă de alţi muzicieni. E un fel autentic de a demonstra că virtuozitatea şi exerciţiul continuu, improvizaţia inspirată, dar şi cunoaşterea academică a propriului univers de exprimare nu sînt doar motive de oftat şi de nostalgie înlăcrimată, în beţiile tîrzii, spre dimineaţă. Fără exagerare, am asistat la un moment istoric pentru lumea muzicală de la noi, indiferent cît de intens ar lucra instinctul local de a-l trage înapoi pe cel care se desprinde.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
