Platonic – şi, totuşi, neverosimil de concret

Publicat în Dilema Veche nr. 535 din 15-21 mai 2014
Tragedia din Club Colectiv și momentul istoric jpeg

Nici nu ştiu de unde să-ncep. Tocmai am ieşit de la un concert. Unii ar spune că entuziasmele astea nelăsate la decantare, tentaţia de a da drumul la robinetul cu superlative sînt semne de superficialitate şi neaşezare în idei. Aşa o fi, dacă eşti construit din table galvanizate mai mult sau mai puţin „intelectual“, şi nu-ţi permiţi „slăbiciunea“ de a te bucura. Ei bine, îmi asum riscul, cu seninătatea venită din ceea ce am văzut şi am ascultat, încercînd să povestesc ceva ce nu se poate povesti, ceva care trebuie trăit pe viu. La urma urmei, e doar un punct de vedere, un fel de a împacheta în cuvinte nevoia autentică de a mulţumi pentru momentul la care am fost martor.

Lumea muzicală de la noi nu poate fi diferită de felul în care trăim şi înţelegem viaţa de fiecare zi. Cu toate bunele şi relele noastre, trăim într-o cultură zdruncinată nervos, muncită de mari complexe, dar încălzită cumva de eterna speranţă venită din faptul că… „avem un mare potenţial“. Dincolo de constatările astea banale şi de nuanţele în care pot fi exprimate, stă o realitate pe care fiecare dintre noi are dreptul de a o vedea exact aşa cum are chef. Însă, de cele mai multe ori, deşi constatăm cu amabilitate – fie ea, uneori, simulată, fie venită dintr-o onestitate limpede – că e loc sub soare pentru toată lumea, cu greu reuşim să ne bucurăm de ceea ce avem. Mult, puţin, cît o fi. Şi mai greu ne e să găsim drumul simplu al spiritului critic, iar cînd e vorba să dezbatem toate astea, deseori sfîrşim în zgomot, în cacofonie, în resentiment sau într-o băşcălie aparent jucăuşă, dar venită dintr-o mare şi complicată tristeţe.

Ca tot omul de la noi, încep povestea asta spunînd că simt nevoia de a mulţumi, dar înainte de a face concret lucrul ăsta, trec prin contorsiuni discursive şi prin situări teoretice care, chipurile, mi-ar asigura fundamentul punctului de vedere. În cea mai mare parte, un furt al propriei căciuli. Dar, fatalmente, trebuie să fac asta pentru a putea explica, într-un fel, dacă s-o putea, nu doar bucuria imensă a întîlnirii cu calitatea şi valoarea, ci şi motivul pentru care am covingerea că am asistat la ceva extrem de rar pe la noi. La un moment de performanţă foarte înaltă, obţinută în ciuda tuturor evidenţelor de zi cu zi.

Patru muzicieni de mare clasă – Nicu Patoi (chitară), Adrian Ciuplea (chitară bas şi violoncel), Răzvan „Lapi“ Lupu (tobe) şi Berti Barbera (percuţie) – duc mai departe, într-un fel neverosimil, un proiect început în urmă cu nişte ani – Platonic Band. Nu situarea în jazz-rock, progresiv, fusion sau în alte sertare terminologice ar avea vreo relevanţă în discuţia despre ei. Performanţa artistică a celor patru muzicieni se situează uluitor de firesc într-o zonă a excelenţei pe care, pur şi simplu, o plasezi în spaţiul utopiilor din discuţiile de la o bere, cînd se psalmodiază la nesfîrşit că, pe-aici, pe la noi, nu se poate ca pe la alţii, şi basta.

De-aici încolo, e liber la delir în serie, cu discuţiile noastre vesele şi triste despre valori nerecunoscute, fatalitate, resemnare, imitaţie ieftină, impostură, ridicol, condamnare la mediocritate. Nicu, Adrian, Lapi şi Berti au părăsit bulversant zona acestui tip de colcăială. Platonic Band e o formulă de muzicieni care cîntă, spre stupefacţia marelui juriu trist – cel ce „veghează“ actul artistic de la noi – o muzică scăpată din chingile gurii satului, din condamnarea la uniformizare şi imitaţie împleticită. La ei, imitaţia devine ceea ce e aceasta în mod ideal – circulaţie naturală a temelor şi a motivelor. Piesele oferite spre ascultare în sala de concert au arhitecturi muzical-narative studiate adînc, coloraturi surprinzătoare şi superb aşezate în aranjamente elaborate cu mare fineţe, o ritmică năucitoare, toate adunate într-un arsenal tehnic şlefuit impecabil, dar exprimat cu bucuria pe care ţi-o dă privilegiul de a fi părtaş la un lucru de valoare.

Cei rămaşi în urmă, în gura satului, vor spune, ca întotdeauna, că matematica muzicală a acestui grup poate fi convingătoare pe moment, dar e „doar“ exerciţiu extrem şi migală de chinez, aerul rarefiat al „valorii“ fiind, în continuare, departe. De fapt, felul ăsta de constatare e doar tristeţea celui rămas dincoace de gard, contemplînd urmele evadatului. Muzicienii care alcătuiesc acest grup au ieşit din lamentare şi văicăreală, din condiţionarea la peticeală şi negoţ mic, construind un discurs muzical articulat după criterii pe care mulţi le considerăm imposibile pe aici. Ceea ce fac ei merită tratat cu profund respect, indiferent dacă-ţi place sau nu. E o ridicare admirabilă deasupra unei condiţii care îndeamnă, în toate chipurile, la autocompătimire şi eternă încremenire în proiect.

Dar performanţa celor patru muzicieni – şi a micii echipe care îi asistă şi susţine – are şi o altă dimensiune, dincolo de ceea ce asculţi în sala de concert. E o mînă întinsă generos, spre toţi cei care încă mai cred în aspiraţii, în puterea de a oferi lumină în jur, prin plăcerea pură de a cînta împreună şi de a descoperi bucuria căutării. Această reuşită incredibilă e, prin natura ei, şi un gest de solidaritate faţă de alţi muzicieni. E un fel autentic de a demonstra că virtuozitatea şi exerciţiul continuu, improvizaţia inspirată, dar şi cunoaşterea academică a propriului univers de exprimare nu sînt doar motive de oftat şi de nostalgie înlăcrimată, în beţiile tîrzii, spre dimineaţă. Fără exagerare, am asistat la un moment istoric pentru lumea muzicală de la noi, indiferent cît de intens ar lucra instinctul local de a-l trage înapoi pe cel care se desprinde. 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1. 

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.