Caligrafia – un soi de lumînare
Zilele trecute. La o discuţie cu prieteni dragi. Subiect: caligrafia, ca disciplină de studiu în şcoala elementară. Replica din care ne-am luat: „Cînd a intrat în clasa I, fiica noastră ştia deja să scrie şi să citească. Am vorbit cu învăţătoarea şi am decis să sărim peste linioare şi bastonaşe. N-avea nici un rost, erau un efort inutil şi o pierdere de vreme…“ Evident, s-a vorbit şi despre faptul că astăzi aproape nimeni nu mai scrie de mînă, că tastatura egalizează democratic abilităţile caligrafice ale tuturor, şi că importantă e substanţa, conţinutul a ceea ce scrii, nu tortura linioarelor şi a bastonaşelor.
Există o euforie sănătoasă a progresului tehnologic; un elan al cercetării, al descoperirii, al punerii sub semnul întrebării, al chestionării resorturilor care ne fac să fim aşa cum sîntem. „Cercetătorii britanici“ sau cei americani, alături de confraţii lor de pe toată planeta, nu sînt doar personaje de bancuri contemporane, ci şi o veritabilă avangardă a gîndirii umane, un soi de reprezentanţi ai noştri, ai tuturor, în prima linie a împingerii frontierei cunoaşterii spre spaţii nebănuite chiar şi cu o zi înainte. După cum e normal, nimic din dimensiunile acestor descoperiri nu rămîne fără efect în felul nostru de a vedea lumea. Dar, în acelaşi timp, ştim deja că există şi efecte perverse, că relativismul joacă un rol important în felul în care stabilim ordinea lucrurilor, că dezvrăjirea e o urmare firească a ritmului descoperirilor. Evident, nu introducem în discuţie indivizi care le spun copiilor că-i aduce barza, alţii care le spun că Dumnezeu îi pedepseşte pe rockeri şi-i trimite în Iad, rătăciţi care mutilează fiinţe umane în spiritul unei tradiţii, sau cetăţeni împătimiţi clinic de ideea că epilarea inghinală şi lucrul pe computer sînt uneltirile de căpătîi ale Necuratului.
Dar euforia progresului, ca o maşină de recoltat foarte eficientă, adună uneori doar un anumit fel de grăunţă, aruncînd în balotul de paie lucruri care nu sînt deloc lipsite de utilitate. Da, sigur, lumea se îndreaptă, pentru moment, spre exprimarea prin intermediul tastaturii. A pierde vremea cu bastonaşe şi linioare, la şcoală, pare, la prima vedere, în cel mai bun caz, o naivitate. Însă lucrurile nu stau tocmai aşa. Formarea scrisului e un act de mare profunzime. E cultivarea primară a noţiunii de proces, de evoluţie, pas cu pas, spre desăvîrşirea unei facultăţi fundamentale a fiinţei umane – exprimarea şi transfigurarea lumii. Nu competiţia în clasă, nu concursul depăşit, pe care îl cîştigă cei care scriu foarte frumos sînt esenţa caligrafiei ca obiect de studiu în şcoala primară. Ci procesul în sine al naşterii scrisului, învăţarea în trepte a ajungerii la un rezultat, care exprimă o formă a manifestării eului fiecăruia. Dacă bastonaşele şi linioarele sînt predate ca o corvoadă, ca o plictiseală, ca un chin prin care trebuie să treacă toţi copiii, caligrafia sigur că va fi privită ca o tîmpenie inutilă. Dar dacă ea va fi văzută ca un dans pe hîrtie, ca un proces al învăţării unor paşi care ne poartă spre o altfel de întîlnire cu noi înşine, lucrurile se schimbă radical.
Sigur că există tentaţia de a aduce în discuţie orice, de la shodo, arta caligrafiei japoneze, pînă la măreţia pictogramelor încifrate, de la magia cuvîntului scris de mînă, pînă la efemeritatea cosmică a mandalei desenate în nisip. Dar bastonaşele şi linioarele de la şcoală, deşi se înrudesc cu marile exemple spectaculare de mai sus, se situează într-o zonă de nevoie elementară a fiinţei, pregătind paşii spre zonele mai spectaculoase. A învăţa faptul că scrisul e un proces, nu o mecanică venită de nicăieri, joacă un rol vital în relaţia fiecăruia cu sine şi cu ceilalţi. Pînă la banalizarea scrisului şi transformarea lui într-un instrument de comunicare, ceea ce internalizezi pe parcusul procesului învăţării e ceva vital pentru fiinţa umană. E un prim pas al procesului autoreferenţialităţii. Un proces complicat, care se desfăşoară în timp, fără să ştii, fără să-ţi dai seama. Un text scris de mînă e un obiect care e contemplat, mai întîi, de către cel care l-a scris. Dar contemplarea nu are o singură direcţie. Şi textul scris se uită la cel care l-a produs. Acest joc esenţial pentru fiinţa umană nu se poate juca pe computer.
Nu vreau, sub nici o formă, să intru în rolul retrogradului care cere întoarcerea la pana muiată în călimară. Vreau doar să amintesc faptul că un computer folosit de către o fiinţă fără însuşiri e doar un obiect, ca oricare altul. Însă unul folosit de către o fiinţă care a evoluat – învăţînd, în primul rînd, cine este şi de unde vine – devine un instrument sublim al cunoaşterii. Exemplele din categoria „Lasă-mă, nene, cu scrisu’ de mînă! Nimeni nu mai scrie aşa. Contează ce scrii, nu cum scrii cu pixu’. Sînt atîţia mari scriitori care scriau ilizibil…“ sînt doar mici teribilisme ale unei copilării pe care, de fapt, am pierdut-o. Toată povestea lumii noastre tehnologizate de la ora asta vine din învăţarea şi asumarea jocului cu noţiunile elementare. Numai că tehnologizarea descurajează, paradoxal, interioritatea. Există o frică de interioritate pe care o mascăm cu maratoanele exteriorităţii.
Caligrafia, ca disciplină de studiu la şcoala elementară, e ca o lumînare. Fără să ştim, exact aşa e. Rezultatul ei final, scrisul de mînă, e unul dintre foarte puţinele lucruri cu care rămîne fiinţa umană din contemporaneitate, cînd i se ia curentul electric. Nu panica ridicolă a faptului că rămînem fără curent e cheia de gîndire în acest caz, ci megadependenţa noastră faţă de obiectele care se bagă în priză. Deprinderea scrisului de mînă este o parte a esenţei ideii de proces. O idee pe care am uitat-o. Cine are curiozitatea de a se uita în jur va vedea imediat efectele acestei uitări.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
