Limba română veche dintr-o jalobă
Fascinată, ca întotdeauna, de limba română veche, am regăsit toată savoarea, frumuseţea, parfumul unei epoci de tranziţie într-o serie de documente ale familiei Miclescu. Volumul, publicat de Petronel Zahariuc şi Lucian Lefter, dezvăluie o lume în drumul ei spre modernitate, cu micile şi marile probleme de zi cu zi, poveşti ale trecutului
Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta“, Editura Universităţii Alexandru I. Cuza, Iaşi, 2014). Din acest volum, vă propun acum o „jalobă“, dată de Smaranda Roset mitropolitului Moldovei în procesul de divorţ dintre fiica sa, Anastasia, şi ginerele, Săndulache Miclescu. Căsătoriţi vreo şase luni, soţii nu se prea înţeleg, ea este prea tînără, el certăreţ, ea prea naivă, el un asiduu gîlcevitor; aşa că, în vara lui 1832, Nastasica fuge de acasă. Drama acestei tinere, jucată de mamă şi soţ, adună tot ceea ce poate fi mai viu şi frumos în limba română veche.
„Cu fiiască plecăciune, închinîndu-mă, sărut prea dreapta preosfinţiei voastre.
Înfăţişînd această plecată a mea scrisoare, înştiinţez că pricina este aşa.
Dumnealui cuconul Săndulachi s-au sculat şi s-au dus cu Năstăsîica pe la Eşi, şi în sus din Eşi, şi pe undi au fost tot rîsuri boierilor au făcut. Nu să răbda, ocărînd pe Năstăsîica în tot feliul. La Miclăuşeni, cîtă mascara au fost, acum nu au fost îndestul. Acolo, pe unde au fost, atîte ocări asupra fetii meli, care şi dovedesc două scrisori de la Eşi: una de la cumnatul Alecu Rosăt şi una de la soru-mea Catinca, auziră aceli toate, carile şi la Păuneşti au făcut. Căci cînd s-au dus, după ce au vinit acasă, au poruncit slugilor să nu o asculti la nimică, că or mînca bătaie cu biciu, care s-au şi pus biciul sub perină… Pentru ce atîta ură aceasta pi mine, nu ştiu. Eu ştiu că nu i-am făcut nimică, nici rău, şi pe fiică-me atîta urăciune ca aceia, fără vinovăţie, care era să o fi ţinut ca pi un copil a dumnealui. La sfătuirile meli niciodată nu să pleca, pe mine mă ave ca pe o slugă a dumnealui, altele a fi spuind.
Spre dovadă, sînt marturi toate slugile dumnealui, cînd a poruncit pe fata me să nu o asculte la nimică, şi ţiganii mei, cari i-am dat di zestri i-a bătut, unde i-am ţigănit, şi i-a dat din sat afară, şi nici vroeşte să o mai vadă în ochi. Apoi, nici copila nu mai vre să să ducă înnapoi, fiindcă i-a făcut atîte mascaralîcuri, care nu s-au mai auzit nici la un evghenist. O trahtarisit-o ca pe o ţigancă, nu ca pe o fată de evghenist şi ca pe o copilă ci esti, nevrîsnică. Care şi la copila aceasta di este vreo greşeală, apoi nu esti nici una în toată lume mai bună şi mai cu blîndeţă. Cînd îi făce mascaralîcuri acele a tăce şi a nu zice nimică, că dacă ar fi zis ceva pute să o scoată din sănătate, dar au răbdat… Răutăţile şi cusururile dumnealui nu sînt eu datoare şi fata me să le răbdam, slugile nu le pot răbda. Dumnealui să sfădeşte cu rudile dumnealui. La Eşi, cînd au fost au ştiut tot Eşul, cînd s-au sfădit cu sora dumnealui. Apoi, noi nu putem răbda toate cusururile. Să vede că aceasta nu au fost de la Dumnezeu. Cum au fost rude, nu au răbdat Dumnezeu această însoţire. Pe fata mea au luat cinstită, cu nuntă din casă me, să mi se întoarcă toate lucrurile înapoi, cum am dat.
Dumnealui nu cer nimică, nu catadicsesc, numai a mele, poronceşti preosfinţia voastră, ca să întoarcă înapoi acasă, ca să-mi trimită lucrurile toate, că copila au venit numai cît este pe dînsa, n-au luat nimică… Însuşi eu vineam, dar caii miei sînt la Sculeni. Am triimes ca să-mi aducă nişte bani şi n-am cu ce veni spre înfăţişare… Fata me nu o am de lepădat, are atîta zestri, ari cu ce trăi, nu este supusă nimărui.
Şi mai întîi, fata zici. Dacă am început a-i zice, au început a plînge şi a zice că nici moartă nu trăieşte cu dumnealui; s-a face nevăzută. Şi sînt a preosfinţiilor voastre plecată fiică sufletească, «Zmaranda Roset».“
Mascaralîcurile din familia Miclescu sînt aici expuse de mama Smaranda Roset într-o limbă moldovenească atît de frumoasă… Că vremurile s-au schimbat o dovedeşte afirmaţia Smarandei Roset despre fiica ei: „nu este supusă nimărui“. Dar la fel de schimbătoare sînt vremurile şi dacă privim în jalobele soţului acuzat Săndulachi Miclescu, împănate cu justificări biblice şi parabole creştine. Dar asta, săptămîna viitoare.
Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),
