Imaginea „regelui neamţ“ şi mesianismul

Entuziasmul de după anunţarea rezultatului alegerilor prezidenţiale produce, în mod firesc, nişte aşteptări foarte mari. Unele dintre ele se dovedesc a fi pline de imaginaţie. Mulţi compatrioţi se întrec în formularea unor asemănări, care mai de care mai sofisticate stilistic, între noul preşedinte ales, şi Regele Carol I al României. În buna noastră tradiţie, dacă ne-am descreţit un pic fruntea şi am avut un moment de entuziasm, urmează un val de fabulaţie, după care, inevitabil, vine căderea în dezvrăjire. E o meteahnă care – măcar de data asta – ar putea lipsi din tabloul cuprinzător al felului nostru de a fi. 

Îndată ce rezultatul alegerilor a fost clar, valul de entuziasm a scăldat, aşa cum era firesc, ţărmurile redescoperirii bucuriei de a fi împreună. Dintr-odată, „tineretul“ care pînă mai ieri era învestit cu atribute dintre cele mai puţin măgulitoare – „fără nici un Dumnezeu, analfabeţi, rătăciţi, lipsiţi de etică şi de repere morale, narcotizaţi şi idiotizaţi de iluzia lumii virtuale, inactivi, izolaţi, blazaţi“ etc. –, ei bine, generaţia care era catalogată ca „iremediabil pierdută“ devine cea care „salvează ţara într-un moment istoric“. „Căpşunarii“, compatrioţii de care ne ferim cînd mergem în concedii în Europa, conaţionalii cu care – haideţi să fim cinstiţi! – nu ne mîndream deloc, cu toţii au devenit, peste noapte, „diaspora“. Simpla pronunţare a acestui cuvînt a căpătat, dincolo de rotunjirea şi catifelarea părţilor periferice ale aparatului fonator, şi o substanţială greutate a respectului. Locuitorii judeţelor Suceava şi Iaşi devin, brusc, „suceveni“ şi „ieşeni“, desprinzîndu-se net din masa „moldovenilor de la care n-ai ce să ceri“. 

E o schimbare uriaşă în felul în care ne vedem pe noi înşine. O schimbare bună, petrecută într-un interval foarte scurt, o redescoperire a unei forme de solidaritate – fie ea şi construită, mai degrabă, pe un fundament emoţional – a cărei absenţă era deplînsă de multă vreme. În cele din urmă, actul în sine al participării la vot, reacţia în lanţ a unei porniri interioare împărtăşite de milioane de compatrioţi sînt motive foarte serioase pentru manifestarea unei satisfacţii autentice şi pentru retrezirea unor forme aproape uitate ale respectului de sine, ale patriotismului veritabil. Peste noapte, printr-un concurs de împrejurări şi prin gafele halucinante ale unor politicieni şi ale „strategilor“ care îi sfătuiesc, am trecut, mulţi dintre noi, de la condiţia autoatribuită de „populaţie“, la cele de „popor“ şi „naţiune“.  

În entuziasmul acesta perfect justificat – şi, în doze normale, chiar terapeutic – au apărut şi volte ale imaginaţiei, dări în foc ale preaplinului din suflete, graţioase plecări cu sorcova, care îl identifică pe preşedintele ales cu Regele Carol I. Bun, e de înţeles, entuziasmul faţă de seriozitatea germană poate produce, la noi, aceste tresăriri fabulatorii. Dar e bine să ştim că, pe cît de încinsă şi de creativă e proiecţia pe care o facem în viitor, pe atît de tare ne tensionăm şi condiţionăm aşteptările reale. Iar cum se ştie că resursele fabulatorii ale locuitorilor acestor meleaguri sînt printre cele mai bogate, e bine să înţelegem că n-ar fi deloc rău să punem un pic de măsură germană şi în aşteptările pe care le avem pentru viitorul apropiat.  

Poate că cel mai sănătos lucru ar fi să conservăm, cumva, entuziasmul de la momentul alegerilor, prin deprinderea lucrurilor elementare care stau la îndemîna cetăţenilor unui stat civilizat. Să cerem socoteală atunci cînd ni se pare că a fost încălcat un drept, să lucrăm, fiecare în felul lui, la curăţarea şi primenirea spaţiului public, să cerem explicaţii pentru felul în care se cheltuieşte banul public, să solicităm transparenţa instituţiilor statului şi acces la informaţiile de interes public. Există o anumită formă de entuziasm, şi în lucrurile astea. Un entuziasm pe care îl descoperim doar la alţii, atunci cînd mergem în vacanţe prin alte ţări, sau cînd alegem calea pribegiei, „că pe-aici nu mai e de trăit“. El se traduce în nivel de viaţă, de fericire, de conştientizare a spiritului comunitar. Felul acesta de satisfacţie n-o să vină niciodată din aşteptarea unui Mesia, fie el şi neamţ, care să rezolve totul în locul nostru. Cea mai amuzantă zicere e cea în care se spune: „Să vină Neamţu’, să ne pună la treabă!“ Formulare cu un evident subtext, din care zîmbeşte viclean adevăratul sens: „Neamţu’ e băiat bun, muncitor, las’ să-nceapă el treaba, că-l prindem noi, la un moment dat.“

În cele din urmă, nici măcar despre asta nu e vorba. Ci despre faptul că gestionarea acestui moment de entuziasm e la fel de importantă ca momentul de după 1989. Un entuziasm pe care l-am uitat printre

şi care părea iremediabil pierdut. În fond, nu alegerea în sine a noului preşedinte e motivul de mare bucurie, dar şi de responsabilitate, pe care încă îl traversăm, ci redescoperirea unui spirit civic şi a respectului faţă de compatrioţi. Nevoia de a pleca la muncă, prin alte ţări, a-ntors acasă, în afară de bani, o excepţională formă de educaţie. O presiune a unor modele de societăţi pe care le admiram de la distanţă, în forma lor, fără a cunoaşte nimic din conţinutul acestora.  

Cele cîteva milioane de români aflaţi la muncă în străinătate fac un import natural de civilizaţie, reînvăţîndu-şi compatrioţii din ţară că au drepturi şi că pot fi împreună. Evident, fără a-i deposeda pe conaţionalii de acasă de meritul pe care îl au, ştiind să răspundă la semnalul de alarmă al celor din diaspora. Cu toate luminile şi cu toate umbrele oricărui moment de acest fel, ar trebui să ţinem cu dinţii de această clipă. Nu ca să ţină petrecerea mai mult, ci ca să învăţăm ceva profund şi persistent din toată treaba asta.  

Garantat 100%