Chipul hidos al oboselii

Al unui anumit fel de oboseală. Al acelui moment cînd ţi se pare că lipsa de sens şi eşecul sînt singurele destinaţii posibile. Singurele adrese spre care se poate îndrepta orice resort al fiecărei respiraţii. E chipul hidos al oboselii paralizante, al  instalării unui venin pervers, care adoarme orice tip de atenţie şi de scînteiere a voinţei. E abandonarea într-o tristeţe zîmbitoare şi în legănarea aceea caldă, despre care povestesc oamenii întorşi din pragul uşii spre moartea prin îngheţ. 

Prieteni, amici, cunoscuţi – povestind, în orizontul a doar două zile, independent unul de celălalt, în locuri diferite şi în împrejurări din cele mai diverse. Acelaşi sentiment. Aceleaşi zîmbete triste.  

Cadru universitar tînăr, la o facultate din inima disciplinelor umaniste. Om cu studii serioase – făcute prin lumea mare a educaţiei şi a cercetării –, om împătimit de cunoaştere, cu şcoli făcute din pasiune pură şi din entuziasmul de a transmite mai departe lumina acestei pasiuni. În fiecare zi se gîndeşte să abandoneze. Să demisioneze. Să plece din suferinţa de a vedea cum se degradează şi cum se perverteşte ideea de educaţie superioară. Povesteşte cu precizie chirurgicală despre victoria absolută a tranzacţiei meschine, a imposturii şi a oportunismului. Ani de studii cu cataloage în care se regăsesc sute de studenţi, la care nu ajunge nimic din împărtăşirea personală a cunoaşterii. Comerţ revoltător cu poziţii şi funcţii în facultate, lucrări de specialitate scrise din raţiuni strict cantitative, rămînere în urmă cu ifose de omniscienţă. Totul e difuz, făcut pe sub masă, osificat într-un rudimentarism care le tihneşte, de fapt, tuturor. Iar resursa umană care ar trebui să împrospăteze atmosfera şi substanţa mecanismului e gata instruită în ticăloşie şi în tehnicile de supravieţuire, în respiraţia reţinută şi în aplecarea spinării. Şi nu poţi să exişti prin preajmă dacă nu intri în regula jocului. Eşti din alt film. Poţi fi tolerat, dar nu la nesfîrşit. Prin urmare, ajungi să vrei să pleci, să-ţi doreşti cu disperare să nu mai faci parte din urîţenia asta. În plus, trăieşti şi cu obsesia unei cumplite culpabilităţi. Te gîndeşti zilnic la faptul că, rămînînd acolo, cauţionezi cumva hidoşenia asta. Iar gîndul ăsta e mai eroziv decît acidul.  

Doctoriţă cu experienţă clinică acumulată în ani de spital, cu activitate profesională construită pe mentalităţi contemporane, importate din alte părţi, şi cu o continuă preocupare de a fi la curent cu ceea ce se întîmplă pe lume în meseria ei. Complet străină de ideea de şpagă, şi definitiv livrată ideii de etică. Da, nu ridicaţi din sprînceană, la fel ca exemplul de mai sus, al tînărului universitar, aşa ceva chiar există. Plecată la un drum profesional, în urmă cu nişte ani, crezînd cu ardoare în faptul că principiul fundamental al sistemului public de sănătate trebuie să funcţioneze. Că exemplele altora, din alte ţări, ne vor inspira într-un fel anume. Că natura apartenenţei noastre la cultura acestui continent îşi va urma, la un moment dat, cursul natural, alături de cei care încă mai preţuiesc valorile lumii occidentale. În loc de toate astea – întîlniri zilnice cu cele mai diverse forme ale barbariei contemporane. Cu umilinţa, cu nepăsarea, cu cinismul, cu prostia răutăcioasă. În jur – obsesia unei lumi de a ocupa pînă şi spaţiul puterii din ideea de sănătate publică. Manevre, şicane, săpări răbdătoare la temelia demnităţii, cu certitudinea că cine nu face parte din joc, la un moment dat, cedează şi pleacă. Cît poţi să fii spectatorul sinistrei reprezentaţii în care vezi, an de an, cum preocuparea reală e să te instalezi în funcţie, să mazileşti tot ce era înainte de tine, să stabileşti bazele relaţiei stăpîn – supuşi, să cultivi frica şi obedienţa? Cît poţi să asişti la faptul că ideea de spital e ultima pe listă? Ultima preocupare. În timp ce „halatele albe“ fac strategii de promovare în funcţii, de intimidare a zgomotoşilor – de punere sub imperiul fricii şi ascultării a tuturor supuşilor din „parohie“ –, curţile şi saloanele spitalelor devin bolgii, teritorii ale unor umbre, imagini crunte ale deznădejdii, bezne în care se stinge orice licărire de speranţă. Şi aici te gîndeşti la acelaşi lucru – dacă mai rămîi, cauţionezi, cumva, această continuă instalare a beznei.

Cuplu cu vreo 30 de ani de căsnicie, copil mare, plecat la studii în Europa, şi susţinut cu mare efort acolo. El – jurnalist apreciat, cu mare experienţă, ea – economist. Oameni cu orizont cultural generos, pasionaţi şi cunoscători de teatru, film şi muzică, împătimiţi cititori de literatură. Amîndoi, conectaţi din toate unghiurile – măcar prin aspiraţii, dacă nu prin contextul real în care trăiesc – la lumea civilizată, cu care se străduiesc să ţină pasul zi de zi. Cînd aud de mersul la vot, pe figuri le coboară nişte umbre grele, şi refuză categoric orice argument în favoarea unui asemenea gest. Nu funcţionează nici analogiile elementare cu spălatul pe dinţi, cu igiena personală ca atribut al omului civilizat, egal cu exercitarea votului, ca parte a setului de date necesare din fişa unui cetăţean contemporan. Nu funcţionează nici un discurs despre datorie, despre neexercitarea unui drept, despre simbolismul şi dimensiunea practică a actului de a vota. Nimic. Refuz categoric. Aceleaşi vorbe – dacă votezi, cauţionezi clasa asta politică şi devii, cumva, părtaş la ceea ce fac ei.  

Acest fel de oboseală e unul urmărit. Poate nu programatic, dar cel puţin instinctiv, din partea unora. Deseori, spunem că „lumea e a lor“. Cine ştie?! Aşa o fi. Dar e ca şi cînd ai aluneca în legănarea caldă, amintită la început. Cea care duce la moartea prin îngheţ. Cîtă vreme unii au izbutit să se întoarcă de acolo şi să ne povestească, nimic pe lumea asta nu e pierdut.  

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.