Victoria realismului socialist – despre cîteva chipuri ale interpretării

De ce ne deranjează că unii dintre prieteni nu ne împărtăşesc opinia după un film, după o carte, după un concert, sau după un spectacol de teatru? De ce ne simţim într-un „spaţiu de siguranţă“, dacă interlocutorii pe care îi avem, la un moment dat, răspund exact ca noi la titlurile de creaţii artistice „care ne unesc“? De ce căutăm să fim între „de-ai noştri“? Există un sedentarism al ideilor? Poţi să te „îngraşi“ şi să îmbătrîneşti mai repede, consumînd aceleaşi idei? Întrebările acestea, dincolo de dimensiunea lor retorică, au rolul de a ne ghida pe parcursul unei scurte incursiuni în lumea populată de „ai noştri“. 

Realismul socialist nu a însemnat, aici, la noi, doar punerea în practică a unei „revoluţii în gîndire“, apărute la începutul anilor ’30 în Uniunea Sovietică. Rădăcinile estetice ale acestei ideologii culturale sînt mult mai adînci. Iar victoria impunerii unui asemenea fel de a vedea lumea nu vine doar din reprezentarea „realistă“ a personajelor şi eroismului clasei muncitoare şi al ţărănimii, care duc lumea spre „un viitor mai bun“. „Succesul“ complex al realismului socialist vine, mai degrabă, din pagubele colaterale ale deflagraţiilor sale. Nu atît muncitorii şi ţăranii din producţiile integral ideologizate dau lovitura înfigerii definitive în memoria colectivă, cît mutarea discursului lor în zone mai „soft“, dar mai eficiente – filmul istoric, comedia, spectacolul şi romanul cu „şopîrle“, pînă la „performanţa“ colosală de a cînta ţara şi partidul, din mii de piepturi, cu senzaţia că eşti la Woodstock. Pentru unii, raportarea la acest fel de a vedea lucrurile e complet străină, dacă nu chiar ridicolă. Multora dintre ei, vecinătatea – fie ea şi doar

– a ideilor şi a reperelor care i-au făcut să fie fericiţi că erau tineri şi se bucurau de viaţă, apropierea în spaţiu faţă de reţeta de gîndire prescrisă de Partidul Comunist Român nu mai înseamnă mare lucru.  

Realismul socialist a făcui pui extrem de performanţi, cu o capacitate impresionantă de adaptare la mediu. Atunci cînd filmele cu maiştri, brigadieri şi activişti de partid, macaragii şi agronomi care salvau situaţii imposibile au ajuns la o formă de tocire, discursul lor a migrat fin spre filmele istorice. Ştefan cel Mare, Decebal şi Tudor Vladimirescu puteau vorbi ca nişte ideologi de partid, iar Mircea cel Bătrîn putea vorbi ca Nicolae Ceauşescu, dar prestaţiile lor se aşezau în altă zonă afectivă, emoţională, decît discursurile maiştrilor şi ale brigadierilor.  Se construia o formă de patriotism „sănătos“, care a făcut o carieră „strălucită“ în felul de a vedea lumea al celor care au trăit acele vremuri. Amestecată cu nostalgia pură a tinereţii, amintirea acestor creaţii configurează un orizont emoţional foarte intens şi persistent. 

Evident, „piaţa“ creaţiei artistice din film, teatru, muzică, literatură, sau cea a traducerii de carte era una care conţinea şi „marfă“ de cea mai bună calitate. Lucrurile fundamental bune şi autentice nu lipseau cu desăvîrşire. Însă existenţa lor era simultană cu o masă critică în care ideologia oficială învinsese de mult. Viaţa lumii din care venim luase un curs clar, de la care extrem de puţini dintre noi îşi închipuiau că ne vom mai abate vreodată. Pe de o parte, exista o lume care înota ca peştele în apă şi trăia, prin toţi porii, mecanismele de supravieţuire şi parvenire din iluzia egalitaristă, pe de altă parte, existau oameni – în număr foarte mare – care duceau o viaţă dublă, fugind cu gîndul din realitatea „fericită“ care li se oferea cu generozitate, şi refugiindu-se în lumi imaginare, construite pe filme, cărţi, discuri, cele mai multe venite din străinătate, cu aerul lucrului interzis, care contribuie şi mai vîrtos la aura de gest eroic al refugiului.  

Istoria culturală din care venim e una a codurilor, a parabolei, a mărfii „date pe sub mînă“, a descifrării, a memorării detaliilor, dar şi una a nesiguranţei, a sentimentelor difuze, a unui soi de culpabilitate neexprimată, dar instilată în fibra profundă a fiinţei. Iar cînd, după Revoluţia din decembrie 1989, a început lumea nouă, cea a excesului, a frustrării preaplinului, a vitezei şi a nevoii de recuperare, mulţi au pus un scut de netrecut între ei şi lume. E ca şi cînd n-am fi ieşit aproape deloc din scorbura în care ne adăpostiserăm ani în şir, iar unii dintre cei care au avut curajul să iasă şi-au construit mici spaţii verzi, bine împrejmuite, în preajma scorburii, unde şi-au întins şezlonguri, şi de unde privesc spectacolul propriei lumi pe care o critică furibund. 

Realismul socialist nu înseamnă, pentru noi, doar o definiţie, un repertoriu de date istorice şi nuanţări estetice. E o încîlceală în care se amestecă nostalgii personale, lucruri limpezi, zone difuze, luminişuri, dar şi desişuri unde nu pătrunde lumina. Pe de o parte, realismul socialist funcţionează ca un vaccin pervers. Pare că ne-a salvat, paradoxal, de el însuşi. Adică, prin transformări şi încolăciri, s-a refugiat în lucruri bune, ajutîndu-ne să supravieţuim, fără să ne infecteze letal cu doza de ideologie pe care voia să ne-o administreze sistemul. Pe de altă parte, ne-a făcut alergici la noţiunea de

. Ne-a făcut să respingem realitatea însăşi. Să nu mai „credem“ absolut nimic şi să găsim refugiul în proiecţii.  

Iar în lumea asta încîlcită şi deseori înfricoşătoare, am dezvoltat mecanisme de apărare, care se deschid, ca porţile cetăţilor, la semnalul unor parole sacre – Led Zeppelin, Fellini, Pink Floyd, Tarkovski, Yes, Antonioni, Genesis, Golding, Dostoievski, Beatles, Ginsberg etc. Cine pronunţă aceste parole face parte din „ai noştri“.  

(continuarea în numărul viitor)