Chipul monstruos al „sportului“

Definirea sărăciei e o întreprindere foarte grea. De la înaltele tribune ale marilor conferinţe internaţionale, la catedrele universităţilor, de la cercetările sociologilor şi asistenţilor sociali, pînă la estimările cinice şi seci ale finanţiştilor, hermeneutica sărăciei traversează epocile, într-un continuu elan al interpretării. În mod firesc, după chipul perioadei de-a lungul căreia însoţeşte istoria umanităţii, sărăcia capătă înţelesuri şi dimensiuni noi. Noţiuni extrem de familiare azi – „subzistenţă“, „coş zilnic“, „limită“, „foamete“, „catastrofă umanitară“ – fac parte din repertoriul terminologic al ştirilor, devenind doar nişte sonorităţi fireşti, în zumzetul general, în fondul sonor al fiecărei zile. Occidentul postindustrial geme sub problemele inegalităţii de acasă, peste care se aşază, ca o gigantică nicovală, presiunea exodului din lumea subdezvoltată. Pe de altă parte, în interiorul ultimelor bastioane comuniste sau autoritariste, „hrana spirituală“ a ideologiilor şi a ficţiunilor anesteziant-mobilizatoare şi-a pierdut de mult capacităţile nutritive. Foamea, violenţa, migraţia disperată zguduie serios porţile „lumii civilizate“. În ţările dezvoltate, lumea încearcă timid noi filozofii de viaţă şi de ţinere în frîu a distrugerii mediului înconjurător, iar dincolo, în umbra a ceea ce numim „restul lumii“, se zăreşte, din ce în ce mai clar, flacăra de la fitil. Un fitil care duce spre ceea ce unii doar gîndesc, iar alţii îndrăznesc să spună cu jumătate de gură – „Marea Explozie“. Scenariile catastrofice şi senzaţia de sfîrşit de lume sînt la fel de în vogă ca gadget-urile de comunicare, hainele de ultimă oră, sau serialele de succes. Altminteri, sub ochii injectaţi ai umanităţii din faţa computerelor, se derulează o lume uşor sedată, trezită, din cînd în cînd, de mici elanuri narative. 

Cu treizeci de ani în urmă, în anumite părţi ale lumii, puteai fi considerat sărac dacă nu aveai un televizor sau un telefon. Asta ca să ne amintim doar două obiecte care sînt, acum, definiţia absolută a banalităţii normalului. Doar că, în alte părţi ale lumii, această definiţie şchioapă a sărăciei stă şi azi în picioare, cu tot ridicolul alcătuirii sale. Însă, în general, o parte din sărăcia de acum – fie ea urbană sau rurală – tinde să conţină elementele „televizor“ şi „telefon“, ca să poţi vedea şi auzi mai bine cît eşti de sărac, de fapt. Imaginea aşezărilor nevoiaşe, a favelelor, a

-urilor din lumea largă conţine – fără a împiedica definiţia sărăciei să-şi continue exerciţiul hermeneutic – mulţimea de „farfurii“, de antene care recepţionează semnalul de televiziune venit de la sateliţi. Din inima unei lumi îngrozitor de sărace, poţi să vezi, lihnit de foame şi tăbăcit de lipsuri, cît de bine o duc alţii. Poţi să vezi cine şi-a mai luat un iaht de cîteva sute de milioane de dolari, cine a părăsit o actriţă celebră, pentru o cîntăreaţă şi mai celebră, cine înfulecă limbi de ciocîrlie udate cu vinuri de colecţie, şi icre de sturion scăldate în şampanie. Şi poţi să visezi cu ochii-n televizor că, la un moment dat, Zîna din Cenuşăreasa vine şi la tine în cartier sau în sat – dacă n-o-mpuşcă nimeni pe drum – şi te scoate din mizerie.  

Cu puţină vreme în urmă, ecranele televizoarelor şi paginile ziarelor din lumea largă au fost inundate de imaginea atletei kenyene Hyvon Ngetich. Pe ultimii metri ai maratonului de la Atlanta, alergătoarea africană a căzut, terminînd cursa tîrîndu-se pe coate şi genunchi, cu ochii împăienjeniţi de disperare, şi cu un fir de salivă care i se prelingea din gură. Asistenţii cursei i-au oferit un scaun cu rotile, dar atleta l-a refuzat, pentru că ştia că ar fi fost descalificată. Cei care urmăreau maratonul, de la locul faptei, au încurajat-o frenetic, ştirile au urlat pline de extaz, iar fotografiile acestui moment crunt au ajuns în toate colţurile planetei. Cei mai mulţi au comentat că este „imaginea contemporană a ambiţiei sportive“, a victoriei unui suflet de luptător asupra limitelor corpului uman. Inconştienţa şi cinismul au încins o horă macabră a hiperbolelor, pe seama unui om disperat, care alerga pentru speranţa de a ieşi din sărăcie. 

Povestea atleţilor africani e cunoscută, dar driblată fin, în întreaga lume care asistă, din tribunele giganticului stadion planetar, la „spectacolul sportiv“. Cei mai mulţi dintre alergătorii din Africa fug, de fapt, de sărăcia şi de violenţa extremă a lumii în care s-au născut. Sînt dispuşi să facă orice sacrificiu, doar să poată ieşi – ei şi familiile lor – din calvarul unor vieţi greu de descris în cuvinte. Sînt în stare să înghită orice substanţă, să facă orice efort, să se supună oricărei umilinţe care i-ar putea mulţumi pe „stăpînii“, pe indivizii „providenţiali“ care i-au selecţionat şi le-au promis că or să-i facă „oameni“. Lor, celor care sînt dispuşi să sacrifice orice, inclusiv sănătatea sau viaţa, le revine, de fapt, un 15-20% din cuantumul premiului pe care, eventual, îl cîştigă. Chiar şi aşa, banii ăştia pot scoate din infern un sat întreg din Africa. Valuri peste valuri de „sportivi“ sînt gata oricînd să facă absolut orice pentru acest deziderat. Să-şi elimine fizic adversarul din taberele de selecţie, sau să termine cursa în coate şi genunchi, lăsînd în urmă dîre de sînge şi de salivă. Toate astea, în aplauzele unei lumi isterizate de ficţiunile cinice ale unui marketing tembel, care vinde suferinţa cea mai cruntă, pe post de „luptă eroică a atletului cu propriile limite“.

Povestea de mai sus n-are absolut nici o legătură cu convingerile de stînga sau de dreapta. Pe vremuri, nişte „atleţi“ s-au săturat de „adrenalina“ şi de „spiritul competiţiei“, şi au pornit, cu paşi hotărîţi, spre Roma. 

Garantat 100%