Attica! Attica!

E greu să nu-ţi aminteşti în zilele astea de una dintre scenele memorabile din filmul Dog Day Afternoon, în regia lui Sidney Lumet. Sonny Wortzik (Al Pacino) jefuieşte o bancă, pentru a face rost de banii care ar acoperi costurile unei operaţii de schimbare de sex pentru iubitul lui. N-avea de unde să ştie că maşina de valori tocmai plecase, ridicînd încasările, iar în toată banca se găseau ceva mai mult de o mie de dolari. E momentul în care totul o ia la vale. Sonny – personaj inspirat din controversata poveste reală a lui John Stanley Wojtowicz – e total pierdut şi n-are un plan foarte precis. E un om obişnuit, care face un gest extrem, dintr-o pornire de moment şi din dragostea pentru iubitul său. E mai îngrijorat de sănătatea şi de problemele ostaticilor pe care i-a luat în bancă, decît de propria soartă. E complet nepregătit pentru situaţia asta neprevăzută, un om care nu-şi mai controlează viaţa, ci se lasă în voia ei. La un moment dat, iese în faţa băncii să stea de vorbă cu poliţistul care conduce dispozitivul impresionant, adunat la locul faptei. Cînd vede dimensiunile impresionante ale forţelor adunate acolo, sub privirile aparatelor de filmat şi ale puzderiei de cetăţeni care asistă în plină zi la toată povestea asta, Sonny strigă cît îl ţin puterile: „Attica! Attica!“ Răspunsul celor care cască gura la această scenă e un murmur de aprobare, continuat cu scandări de protest la adresa sistemului, transformîndu-l pe Sonny, pentru moment, într-un erou. E o referire la greva deţinuţilor de la închisoarea Attica, din 1971, încheiată cu o intervenţie dură a poliţiei şi soldată cu cîteva zeci de victime.

Vremurile de acum încep să dea la iveală din ce în ce mai multe personaje perfect reale, cetăţeni de toate felurile care recurg la gesturi extreme şi vor să semnalizeze, fiecare după cum îl duce mintea, că lumea în care trăim e defectă. Indivizi de pretutindeni caută o sumedenie de feluri de a spune că aşa nu se mai poate. Unii se mulţumesc să protesteze, găsind cele mai sucite sau creative idei pe care le poate închipui mintea umană, fără să recurgă însă la soluţii violente. Alţii fac ceea ce face, în fond, fiinţa umană, de multă vreme încoace – caută un război, o cauză, şi se duce să-şi rişte viaţa, uneori doar ca să simtă că trăieşte cu adevărat. De cele mai multe ori, povestea începe cu ceva care trebuie spus şi arătat lumii. Anturajul fiecăruia nu mai e de ajuns. Mesajul transmis punctual nu mai are nici o relevanţă. Acum, pentru că trăim global, mesajul trebuie să fie universal. Să fie afişat, văzut, auzit, pe scena lumii. Iar numărul mesajelor care spun că „Aşa nu se mai poate!“ devine atît de mare, încît creează impresia că povestea tuturor, povestea întregii lumi a ajuns la capăt. Totul trebuie să se dărîme, să se prăbuşească, sub greutatea excesului, a abuzului, a prea-multului. 

Motive sînt suficiente. Diferenţele colosale între nivelurile de viaţă ale unora şi ale altora nu mai sînt poveşti de care să ştie doar un grup de oameni. Acum, toţi ştim tot. Şi vedem tot. Zilnic. Clipă de clipă. Puterea discreţionară a marilor corporaţii umileşte. Oamenii politici umilesc. Oamenii bogaţi umilesc. Şi chiar dacă unii chiar n-o fac, intră în categorie şi sporesc gigantica masă a unei imagini complicate care apasă colosal pe emoţia fiecărei fiinţe umane de pe lumea asta. E o vreme în care ideile de stînga cresc mai vîrtos ca vegetaţia din pădurile virgine. Cîtă vreme ni se spune continuu că avem drepturi, începe să ni se pară şi că ni se cuvine orice. De-aici – o energie fără nume, o emoţie traversează instantaneu sufletul întregii lumi, o stare de iminenţă, insinuată în fiecare secundă care se scurge spre un deznodămînt difuz, pe care ni se pare că-l presimţim cu toţii.  

Nu că n-ar fi suficiente motive să fii speriat de ceea ce vezi în jur. Înşiruirea lor ar pune probleme serioase ideii de infinit. Abuzul crunt e departe de a fi doar o fiţă a unor hipsteri care protestează. Teroarea e departe de a fi doar o impresie a unora care sînt certaţi cu ordinea şi disciplina. Umilinţa, inegalitatea revoltătoare şi injustă, discriminarea, exploatarea bestială, cenzura şi înfricoşarea nu sînt doar cuvinte ale discursurilor de stînga, sau umbre mişcătoare pe pereţii lumii, de la televizoarele lăsate deschise noaptea. Abuzul, prea-multul, deşănţarea tîmpeniei şi a iresponsabilităţii sînt la fel de limpezi ca răsăritul fiecărei zile.  

Oameni de toate condiţiile, dar mai ales unii care-şi văd viitorul total lipsit de orice lumină îşi iau lumea-n cap şi pleacă la război. C-o fi prin Africa, prin Ucraina, prin pustiurile fostelor republici de la sudul a ceea ce era odată Marea Uniune Sovietică, prin Siria sau prin Irak. E tulburător de interesant. Aşa cum se pleca de-acasă, cu ani în urmă – spre ashram-urile, festivalurile şi plajele pline de corturi şi maşini colorate ale generaţiei Flower Power –, aşa se pleacă acum spre taberele de antrenament ale războaielor de tot felul. Evident, ideea islamică pare cea mai la îndemînă şi cea mai coerentă soluţie de a formula un răspuns la lumea occidentală în care trăieşti şi eşti complet nemulţumit. De cele mai multe ori însă, ea arată ca şi cînd ar fi memorată de aderenţii nonarabi, mai degrabă ca refrenul unui hit, decît ca identificarea unui alt fel de a vedea lumea.  

Statele Unite ale Americii au făcut Uniunea Sovietică să implodeze, prin simplitatea bunăstării opuse sărăciei şi bîlbîielilor ideologice care nu ţin de foame. Ce n-a ţinut economic, n-a ţinut, pînă la urmă, nici ideologic. Acum, Maica Rusie îşi îndreaptă oasele după înfrîngere şi iese subtil la scena lumii, reîncălzind discret supa ideilor revoluţionare. Cu generozitate, ea oferă istoriei noul flower-power, noua mişcare cool care face tinerimea să fugă de-acasă. O să fie interesant.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.