Bujorul şi tărîmul ielelor
Oamenii trecutului cunoşteau şi preţuiau natura atît pentru darurile oferite, cît şi pentru puterea pe care o reprezenta, oricînd gata să se răzbune sub forme necunoscute. Multe dintre plantele acestei naturi sînt cercetate şi folosite fie în medicina populară, fie în magie, pentru fabricarea de leacuri, otrăvuri sau descîntece. Prin reţete şi doftorii se regăsesc şi virtuţile anumitor flori, cunoscute pentru calităţile lor curative şi apotropaice. Catifelatul bujor este una dintre aceste flori. De numele lui se leagă o serie de legende: de la zeul Paeon, transformat într-o floare roşie pentru a fi protejat de invidia altui zeu cu puteri vindecătoare (de aici denumirea latină a plantei), pînă la Bujor, fiul de împărat, care a ajuns pe tărîmul ielelor, încălcînd interdicţiile tatălui, şi s-a preschimbat într-o floare roşie ca sîngele, care încă colorează munţii. Le cunoaştem prea bine cu toţii. Aici am să mă opresc doar la prezenţa acestei flori în scrierile secolului al XVIII-lea.
Despre tăria şi puterea bujorului se scrie în secolul al XVIII-lea, semn că virtuţile şi puterile lui fuseseră încercate. „Bujorul mare tărie are şi tărirea de către toate florile“, notează un diac pe la 1794, într-un miscelaneu frumos ornat, unde fiecare literă majusculă se transformă într-o floare care cuprinde cartea şi textul în florile şi frunzele sale. Manuscrisul a trecut prin mîinile călugăriţei Marina, care-l moştenise de la un alt călugăr, ce se va fi stins la mănăstirea Zamfira din judeţul Prahova. Florile astea minunate de pe munte sînt protejate de oameni prin legendele născute în jurul lor. Se spune că bujorul „nu se cultivă în grădină, neavînd cine să-l aducă din pădure, deoarece, cine-a muta, ori aduce gulii (rădăcini), ori sămînţă, nu va mai face copii“. Artur Gorovei culege această legendă de prin zona Tecucilor şi ea ascunde, de fapt, o mare parte de adevăr legată de dificultatea adaptării acestei plante. Dar dacă smîrdarul sau bujorul de munte nu este deranjat de moldovenii din Tecuci, există o altă specie de bujor cultivată prin grădini pentru că are, dincolo de frumuseţe, puteri miraculoase.
„Cînd să va lega limba omului în gură de vreo boală să-l afumi cu rădăcină de bujor, că i se va deşchide limba“, se scrie într-un alt miscelaneu de la începutul secolului al XIX-lea. „Cine va purta la dînsul rădăcină de bujor, nicidecum farmecele nu-l va prinde. Iar cine se va afuma cu rădăcină sau cu frunzele bujorului şi în casă şi oriunde vei afuma duh necurat nu va fi acolo“. Într-un trecut dominat de duhurile rele ce umblă nestingherite prin ungherele caselor, multe plante sînt învestite cu puteri magice astfel încît să ţină departe toate cele rele. Bujorul se alătură usturoiului, după cum se poate observa. De altminteri, aceste note despre bujor vin imediat după alte cîteva rubrici dedicate farmecelor, unde creştinul primeşte „învăţătură ca să nu te prinză farmecele“ şi „pentru cel ce iaste cu farmece legat“ ce ar trebui să facă pentru a se „desface“.
Seminţele bujorilor protejează orice creştin de intruziunea duhurilor rele în trup, trebuie doar înghiţite cu ceva vin: „Iar cine va bea sămînţa lui cu vin, apoi de toate cele ce să chiiamă întîlnituri şi alte răutăţi şi spurcăciuni să va izbăvi, şi înlăuntru trupului de va avea vreo răutate, sau la inimă, degrabă se va izbăvi“. Dincolo de aceste proprietăţi apotropaice, protejînd casa şi creştinii de orice duh şi de orice iele, bujorul are şi o serie de proprietăţi curative, fiind folosit pentru vindecarea diferitelor boli. Seminţele sale pot vindeca afecţiunile splinei: „Iară cine va lega sămînţa lui bujor la genunchiul stîng acela să va mîntui de rast (inflamarea splinei)“. Rădăcina de bujor opreşte sîngerarea: „Iară la cine va curge sînge din nas, adeseori să pisezi rădăcină de bujor şi să bei cu vin“. Iar bujorul cel mare vindecă de icter: „Iară cel ce va avea gălbinare să fierbi bujor de cel mare cu vin şi să bei dimineţile pe nemîncate“.
Aceleaşi seminţe au darul de a oferi inteligenţă, dar şi starea de bine, relaxarea, seninătatea, bucuria vieţii: „Iară cine va înghiţi de 7 ori cîte 7 grăunţe de bujor dimineaţa pe nemîncate foarte bine aceluia îi va fi: isteţi va fi şi i se va deşchide minteşaţ, şi gînduri bune şi să va adaoge, şi limba i să va curăţi foarte bine“. Simpla purtare a acestor seminţe induce o stare de bine: „Iară cine va lega sămînţă de bujor la braţul mîinei cei drepte, apoi degrab să va măntui de toate gîndurile cele rele pre care le are“. Casa şi grădina pline de aceste flori, din primăvară pînă în toamnă, aduc numai bucurie: „Iară unde va fi bujor în casă, la casa aceia duh necurat nu va fi“.
Se apropie primăvara, vă sfătuiesc să vă umpleţi casa, grădina şi curtea de aceste flori, iată, magice. Rău n-are să vă facă. Doar gînduri bune!
Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),
