De ce ne suflăm încă nasul pe stradă
La 1530, Erasmus din Rotterdam publica una dintre cele mai populare cărţi ale lumii:
Scrisă pentru micul prinţ de Burgundia, Henri, manualul de civilitate avea să devină repede un succes, fiind tradus, adaptat şi prelucrat în mai toate limbile Europei. În ţările române, şi mă refer aici la Moldova şi Ţara Românească, manualul rămîne în afara oricărei dezbateri sau traduceri. Abia la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, regulile de civilitate devin o preocupare pentru Dimitrie Ţichindeal. Dar nici acesta nu merge la sursă, ci traduce cu voioşie şi spor din recompunerile scriitorului sîrb Dositei Obradovici. Scrierile lui Ţichindeal ajung la Anton Pann, care le poezeşte cu mare talent, popularizîndu-le prin verva cuvintelor în
(1834). Cam 300 de ani fără Erasmus şi civilitate…
La 1530, Erasmus scria: „Numai un ţăran îşi suflă nasul în căciulă sau în haină; numai un negustor de peşte îşi şterge nasul pe braţ sau pe cot; este la fel de nepoliticos să-ţi sufli nasul în mînă, mai ales că mucii pot cădea pe haină. Trebuie să aduni secreţiile din nas cu ajutorul unei batiste, întorcîndu-te cu spatele dacă te afli în faţa unuia dintre superiori. Dacă, suflîndu-ţi nasul cu degetele, ceva cade pe jos, numaidecît să-l ştergi cu piciorul“. De la Erasmus, secreţiile au tot fost condamnate, astfel încît Jean-Baptiste La Salle avea să scrie în 1729: „Sînt cîte unii care pun cîte un deget contra nasului şi apoi îşi suflă nasul, aruncînd pe pămînt mizeria; cei care fac asta nu ştiu ce este aceea cinstea. Trebuie să se folosească întotdeauna batista cînd se suflă nasul“ şi „trebuie evitat orice zgomot“, fără să desfaci batista şi să priveşti la muci de „parcă ar fi perle sau rubine“. Iată o evoluţie destul de lentă care sfîrşeşte cu impunerea batistei, cel puţin de către cei care se vor şi se cred oameni civilizaţi.
La noi, procesul abia începe pe la 1800, chiar dacă batista este un artificiu regăsit. Numai că această batistă nu are întrebuinţări atît de „triviale“. Termenul de batistă, preluat pe filiera limbii franceze, vine de la materialul utilizat în confecţionare: batistul, o ţesătură subţire de in sau bumbac. În epocă se folosesc mai mulţi termeni, marcînd de fapt întrebuinţări diferite atribuite unui astfel de obiect: gevrea, basma de nas, năframă, mahramă. Gevreaua este din muselină sau mătase, fiind brodată cu fir de aur şi paiete. Poate fi considerată un obiect de lux şi ne îndoim că este folosită în iernile lungi de iarnă pentru a primi guturaiul din nasurile boierilor. Ea se citeşte prima în foile de zestre ale fiicelor de boier. Basmaua s-ar apropia de ceea ce cunoaştem sub numele de batistă. Din material ordinar, ea primeşte apelativul de întrebuinţare „basmaua de nas“ pentru a fi deosebită de alte basmale, folosite pentru a acoperi capul sau pentru a fi legate la gît. Dimitrie Ţichindeal îi atribuie un rol important în evitarea unei scene stînjenitoare de viaţă cotidiană, regăsită din toamnă pînă în primăvară tîrziu, şi care se leagă de eliminarea secreţiilor nazale: „Niciodată mucii ca săgeata din arc nu hărcîi, nici scuipi că ruşine iaste“; interdicţiile continuă: să nu-i arunci în uliţă, pe unde trec oamenii, sau pe pereţii casei sau pe pardoseală, pentru că este un gest prea mojicesc, ci în maramă să-ţi salvezi cinstea.
Dar cum aceste „necesităţi ale firii“ nu pot fi evitate, doar pentru că sînt lucruri extrem de jenante, ele trebuie făcute cu mare „fereală“, ne sfătuieşte Anton Pann. De-ţi vine să tuşeşti sau să strănuţi „din întîmplare“, te retrage „cu sfială“ într-o parte pentru a „nu umple pe alţii de bale, / Şi de scuipirile tale“. „Pază mare“ şi „multă ruşinare“ însoţesc ştergerea nasului: „Să nu faci sunet suflării / Ca cînd trîmbiţezi cu nărişleţ“. „Foarte scîrbos“ este să-ţi priveşti mucii „cînd îi înveleşti“ sau cînd te „curăţeşti“ cu unghia în nas fără să-ţi treacă prin cap să foloseşti basmaua (batista) aşa cum „şede bine“.
Fireşte că batista nu s-a impus de la sine, cînd manşetele, poalele cămeşilor, căciula erau mai la îndemînă. Mai apoi, batista sau gevreaua sînt parte dintr-un ritual, însoţind nunta şi moartea. Acolo au şi rămas pînă astăzi. Altminteri, batista n-a făcut cine ştie ce furori igienice pe la noi. Comuniştii o cereau elevilor, dar ea nu prea se găsea şi, cînd ne-am „europenizat“ şi batista a ajuns pe toate drumurile, folosirea ei „s-a demodat“, după cum citesc pe Wikipedia şi după cum observ din munţii de şerveţele de hîrtie vîndute sub diferite arome şi diferite culori.
Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),
