O tragedie domestică din tîrgul Iaşilor

Scriam săptămîna trecută despre o poveste de viaţă de la început de epocă modernă: divorţul dintre Anastasia Rosetti şi Săndulache Miclescu, regăsit în documentele familiei Miclescu (Petronel Zahariuc şi Lucian Lefter,

, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta“, Editura Universităţii Alexandru I. Cuza, Iaşi, 2014). Vă mai aduceţi aminte acuzaţiile soacrei, Smaranda Roset, în care mascaralîcurile lui Săndulache scandalizaseră Iaşiul şi întreaga Moldovă. Toate acestea se întîmplau în vara lui 1832, după o convieţuire de vreo şase luni şi o despărţire pripită. Năstăsica, minoră probabil, este absentă din toată tevatura domestică, iar procesul de divorţ se poartă între soacră şi ginere. Retorica din jalbele adresate oricui (mitropolitului, Departamentului Dinlăuntru şi chiar guvernatorului Pavel Kiseleff) sînt de o frumuseţe aiuritoare. Dacă Smaranda Roset pune accent pe mascaralîcurile cotidiene, dacă Roxandra Roset, bunica, se foloseşte de mila creştină, Săndulache întoarce Pravila şi o întinde astfel încît să-i servească în orice împrejurare. Să-l ascultăm cum îşi construieşte jalba adresată guvernatorului Kiseleff: 

„Acolo unde aşteptam pi nădejdea ominirii, cari cuprinde în sine trei sorţi: cinstea, averea şi viaţa, şi care acestea fiind îngrădite de pravili, mai mult privesc acum că după atîte zbuciumări ci-am avut în forma giudecăţii la înalt preosfinţitul mitropolit, numai puţin şi la Ocîrmuitorul Sfat, în pricina răului cuget ce au pus soţia me de a să despărţi de mine, după sfătuirile atît a maicii sale, precum şi a neamurilor… 

Măcar cumpăniri unor aseminea catahrisuri, în care au agiuns taina sfintei cununii, în defăimări, să să triimaţă la mănăstire, pi ce întîi, soacră-mea, pintru canon, şi pe ce di-al doilea, soţia mea, pînă îşi va veni în dreaptă cunoştinţă…“ 

Cînd Smaranda Roset şi fiica ei, Anastasia, ajung în surghiun la mănăstirea Agapia, neamul se pune pe treabă şi scrie către toate centrele de putere, punînd în funcţiune lanţul slăbiciunilor. Cînd sînt eliberate, Săndulache Miclescu intră în scenă cu alte jalbe şi cereri şi lamentări: „şi tocmai cînd eu aşteptam ca hotărîrea pravililor să priimesc îndestulare, stînd aicea în oraş, în sîmţătoare cheltuială, după care înpregiurări nu ştiu, atît pe soacră-mea, cît şi pe soţia mea, s-au slobozit, fără a mă îndestula pi mine. Şi, fiindcă urmarea aceasta este fără pildă, pricinuind în crugul Legii hulă şi defăimare, undi au agiuns ca pi viitorime, însoţirile să fii săvîrşiti cu contracturi, pi di o parti a îmbunătăţi glăsuirea pravililor, şi pi di alta a priimi îndestulări după a celora hotărîri, atît cu darea soţii meli di a pitreci împreună cu mine, precum şi cu banii cerşuţi prin celi de mai dinainte jalobi ci-am dat excilenţiei voastre“. 

Cum neamul Rosetteştilor este mare şi puternic, cum sentinţa este dată pentru a fi anulată, odată ce cucoanele se plimbă nestingherit pe uliţele Iaşiului, Săndulache se pune iarăşi pe scris jalobe: „Excelenţia voastră, la însuşi noroadele cele mai varvare, ba şi la noroadele ci încă pînă astăzi să găsesc neluminate, tot încă cununia au fost şi este cunoscută de o legătură sfîntă. În sfîrşit, pretutindeni canoanile cele tari a ei să păzesc întru a lor întreagă svinţenie şi cu a ei canoane sînt giudecaţi acei ce îndrăznesc a ei legi… Excelenţia voastră, în toate părţile, pretutindinea, pravilile sînt acele ce împart drepturile fiiştecăruia, iar pe pravile le apără înaltile ocîrmuiri. Un aşa adevăr nefiind tăgăduit, îmi pare rău că nu aţi trage asupra mea vreo învinovăţire, de voi priimi îndrăzneală a mărturisi cunoştinţa mea, că adică cînd pravilile să vor călca, în privirea înaltii ocîrmuiri de la care ar atîrna ocrotirea lor şi ele nu-şi vor cîştiga din partea ei legiuita apărare, n-ar putea rămînea nădejde nu numai pentru cinste, avere, dar nici pentru viaţa fiiştecăruia din acei ce vieţuim.

Către aceasta, fiindcă însuşi legea este lucru prin care Dumnezeu pre oamini i-au deosebit de necuvîntătoarile dobitoace, şi cînd legea au făcut pe toate naţiile să cunoască de sfîntă faptă, însoţirea, şi de tari canoanile cununiei. Apoi, oare trebue la noi a fi mai puţin slăvită această legătură?“ 

În timp ce Săndulache Miclescu se întreba – retoric, bineînţeles – ce valoare mai poate avea taina sfîntă a cununiei, dumneaei cucoana trecea Prutul în Basarabia cu acordul preasfinţiei sale mitropolitul. Sastisit de toate, ginerele insistă pentru ultima oară: „apoi să binevoiţi a vă adrisarisî cătră ocîrmuirea Basarabiei cu cerire, nu numai de a nu o cununa cu nimeni altul, dar încă, după voia legiuitului ei soţ, cu convoiu să o triimată aicea“.

Prea tîrziu, retorica bietului Săndulache fusese deja învinsă de neamul Rosetteştilor.    

Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),