Şcoli, tabletă şi toalete
O ştire de campanie, sau precampanie, ne anunţă că domnul ministru Remus Pricopie şi-a propus să doteze toate şcolile cu tablete. Ambiţia nu este tocmai nouă, din cîte mi-aduc aminte şi domnul prim-ministru vorbea de tablete şi iPhone-uri răspîndite, imaginar, printre toţi elevii ţării noastre bogate şi mai ales deştepte. M-am revoltat, ca tot românul iubitor de educaţie, strigînd că şcolile patriei n-au WC-uri şi apă curentă, tablă şi cretă, la ce le-ar folosi tablete şi alte aiureli?! Cineva însă mi-a atras atenţia că revolta mea nu are obiect, că descentralizarea funcţionează perfect în ceea ce priveşte şcoala: localul aparţine comunităţii locale, în timp ce conţinutul educaţiei aparţine Ministerului Educaţiei. Aşadar, Ministerul Educaţiei poate să promită orice, chiar şi tablete pentru un bordei numit şcoală, acesta n-are nici o treabă cu forma. Or, mi-am adus aminte că acest amestec nu este unul recent. Şi că el nu a dat prea multe roade în trecut, aşa că nu prea mă îndeamnă gîndul să sper că ar putea funcţiona acum.
În prima noastră modernitate, tinerii paşoptişi, visînd la un stat modern cu o populaţie educată şi iubitoare de şcoală, croiesc un sistem educativ din peticele sărăciei generale: localul şcolii trebuie asigurat de comunitatea locală, de regulă un boier bogat, tot acesta trebuie să aducă lemne de foc pe timp de iarnă, în parte cu părinţii, care au şi datoria de a asigura un salariu pentru dascăl, în timp ce statul se preocupa de numirea învăţătorilor şi de conţinutul educaţiei. Această dispersare a atribuţiilor face ca lucrurile să nu prea meargă, iar ţapii ispăşitori să fie întotdeauna din belşug. Acolo unde clădirea există, cedată de boierul local, sătenii refuză să dea lemnele de foc pe timpul iernii sau pur şi simplu nu se învrednicesc să cedeze minima sumă pentru a plăti simbria învăţătorului. Învăţătorii se plîng de sătenii şi proprietarii care nu vor să le achite drepturile băneşti, sătenii se vaită, că deşi bine recompensaţi, învăţătorii nu-şi fac treaba aşa cum ar trebui să şi-o facă. La începutul anului şcolar 1842, Eforia Şcolilor primeşte o serie de plîngeri din partea profesorului Toma Serghiescu de la Şcoala Normală din Rîmnic, care se vaită că, deşi învăţătorii îşi fac treaba cu vîrf şi îndesat, locuitorii refuză să le plătească simbriile cuvenite, şi chiar nu-şi prea trimit copiii la şcoală. Locuitorii rîmniceni fac şi ei plîngeri către aceeaşi Eforie a Şcolilor prin care îi acuză pe învăţători că, dimpotrivă, nu-şi fac treaba, că nu trec pe la şcoală, şi, chiar dacă vin, se ţin de alte daravele şi folosesc copiii la lucrurile casei lor şi nici gînd să-i înveţe carte. Aşa că refuză să-şi trimită copiii la şcoală. Lăsate de izbelişte, şcolile se dărîmă singure sub vremuri. Astfel de lamentări şi conflicte „şcolăreşti“ traversează întreaga modernitate. Toma Serghiescu este înlocuit cu Costache Codreanu, dar asta nu schimbă în nici un caz fondul problemei. Cine se ocupă de şcoală? Cine o ridică? Cine o încălzeşte? Cine aduce tăbliţele? Cine alcătuieşte programa şcolară? Cine plăteşte lefurile profesorilor? De pildă, în răvăşitorul an revoluţionar 1848, învăţătorii nu-şi primiseră lefurile de luni bune. Şi chiar după ce vremurile au intrat pe făgaşul liniştitor al vremii, sătenii nu s-au grăbit să adune cei cîţiva galbeni, lăsîndu-i pe bieţii dascăli muritori de foame. Este nevoie de intervenţia Departamentului Dinlăuntru şi de trimiterea unui vătăşel prin sate care să strige cu telali datoriile băneşti ale părinţilor, să bată apoi din poartă în poartă şi să strîngă numita leafă pentru amărîţii de dascăli.
Dacă ar fi să privim rapoartele inspectorilor cu privire la starea şcolilor, situaţia nu este prea îmbucurătoare: bordeie fără geamuri şi prost încălzite, alteori biserica sau curtea bisericii se deschide pentru învăţătură, cu preotul bun la toate, întrucît ajutorul lui rămîne încă indispensabil, fără manuale, fără tăbliţe, fără alte instrumente necesare procesului învăţării. Va trebui să apară un Spiru Haret care să-şi pună întreaga devoţiune în clădirea sistemului educativ românesc şi în propagarea învăţăturii ca lucru indispensabil, în formarea oricărui tînăr.
Uităm adesea de unde am plecat şi cît de aproape este trecutul ăsta de noi, un trecut nu prea încurajator, dar în care ne scufundăm adesea cu tot felul de măsuri bune doar pentru noi, românii, prea îngăduitori, ca să nu zic nepăsători, atunci cînd vine vorba de şcoală. Cum să spun eu: „domnule ministru, acoperiş la şcoală, şi pe urmă tablete“, că mi se va răspunde, şi pe bună dreptate, „nu-i treaba mea, asta merge la domnul primar“. Şi uite aşa, pasînd şcoala de la dreapta la stînga şi de la Minister la Primărie, ne vom trezi cu şcoli fără copii şi copii fără prea multă şcoală.
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“. Cea mai recentă carte publicată: Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860), Humanitas, 2013.
