„Domnule, sîntem şi noi un popor!“
După aflarea rezultatului final al alegerilor prezidenţiale de la noi, un prieten mi-a trimis un SMS cu textul din titlu. I-am răspuns: „Abia de azi încolo o să vedem dacă sîntem.“ Mi-a scris din nou, la scurt timp, certîndu-mă un pic pentru „lipsa de entuziasm“. Am încercat să-i răspund, dar cum să explici aşa ceva într-un SMS?
Da, rezultatul alegerilor a fost surprinzător pentru mulţi. Unii, luaţi de valul fotbalistic al entuziasmului de galerie, ţin acum discursuri despre cum ştiau ei clar cine o să iasă învingător, şi despre cum era limpede ca lumina zilei că schimbarea plutea în aer. Cei mai mulţi dintre aceştia sînt, de fapt, cei care înjurau de zor, după rezultatele primului tur de scrutin, acelaşi „popor“, pe care-l calificau ca fiind nimic mai mult decît o „populaţie“. „Judeţele roşii“ de pe harta exprimării opţiunilor la prima înfăţişare la vot îi făceau să comenteze cam aşa: „Ardealu’, dom’le. Tot Ardealu’… Aşa votează lumea civilizată. Da’ degeaba. Uită-te cum votează restu’. Asta e o populaţie, nu un popor. Votează exact ce merită. Ăştia sîntem. N-ai ce să faci cu Moldova şi cu sudiştii…“ După care începeau discuţii ditirambice despre felul categoric în care s-a votat în Ardeal, uitîndu-se complet faptul că în unele judeţe, diferenţa dintre cei doi candidaţi era, de fapt, una foarte mică.
După rezultatele finale ale alegerilor, discursul s-a schimbat, de parcă vorbele de mai sus n-ar fi existat niciodată. Dintr-odată, peste noapte, eram cu toţii „un popor“. Lăsînd la o parte amnezia asta – profund explicabilă, altminteri –, autopoziţionarea pozitiv-colectivă nu e un lucru rău deloc, în primă instanţă. După ani buni în care calificam poporul din care facem parte cu cele mai corozive cuvinte acide, valul de percepţie pozitivă la adresa compatrioţilor e, în sine, un lucru foarte bun. Însă desconsiderarea celor care au votat altfel, şi punerea lor la stîlpul infamiei sînt chestiuni cu totul regretabile. Nu faci parte din „popor“, dacă n-ai votat într-un anume fel. Faci parte din „populaţie“. Acestea sînt judecăţi care umbresc foarte serios aura de entuziasm cu care se înveşmîntează unii, în marşul triumfal spre – în fond, atît de dezirabilul – statut de „cetăţean“.
Partea mai puţin luminoasă a entuziasmului şi a aşteptărilor de după alegeri e tocmai o parte a mecanismului din care vine această bucurie. Adică, îi respectăm şi-i învestim cu titlurile de „compatriot“ şi „cetăţean civilizat“ doar pe cei care au votat ca noi. De fapt, ăsta e şi motivul pentru care le recunoaştem acest statut. Da, natura mobilizării la vot şi valul de solidaritate în sancţionarea unor abuzuri evidente sînt motive de mare bucurie şi victorii asupra pesimismului cu care ne autoevaluam deunăzi. Da, redescoperirea ideii de „compatriot“ e un lucru excepţional. Dar bucuria nu trebuie să vină din mecanica simplistă a consensului din opţiunea de vot, ci din sentimente mult mai profunde. Ca prim pas, valul de entuziasm e un lucru foarte bun, dar folosirea eficientă a acestui val devine mult mai importantă şi mai necesară.
Unii dintre noi cred că efortul de la alegeri, solidaritatea şi ieşirea la vot, în sine, sînt absolut suficiente. Că felul în care am condamnat nişte abuzuri şi urnirea spre secţiile de votare sînt împliniri comunitare care compensează apatia şi lipsa de participare la problemele comunităţii din anii anteriori. Celebra şi spectaculoasa fotografie care arată mulţimea de demonstranţi de pe străzile Clujului – „Ăsta este Cluj!“ –, filmele frumos montate şi pline de entuziasmul participării la problemele de interes public, protestul la adresa îngrădirii dreptului de vot al compatrioţilor din diaspora sînt lucruri minunate şi ieşiri exemplare din zona de confort. Ele uită îndelungatul consens de tristă amintire din epoca Funar şi dau o imagine superbă a speranţei şi a descoperirii bucuriei de a fi împreună.
Numai că un „popor“ nu există prin excepţii, prin sprinturi, ci prin exerciţiul zilnic, prin deprinderea resorturilor de a respecta o fiinţă umană, dincolo de opţiunile ei politice, religioase, sexuale, gastronomice, muzicale sau cinematografice. Nu judecăm omul după ce fel de muzică ascultă, şi dacă poartă pălăriuţă sau nu. Da, abia după rezultatul alegerilor vine vremea să vedem cu adevărat – deşi termenii nu sînt tocmai cei mai fericiţi – dacă reuşim să fim „un popor“. Nu e nici o victorie a civismului, a civilizaţiei, a spiritului comunitar, dacă aşteptăm să vină un personaj providenţial care să rezolve ceva în locul nostru. Ieşirea la vot n-a avut nici o valoare dacă ne retragem din nou în case, în faţa computerelor, şi aşteptăm ca un om de la Cotroceni să pună ordine în tot ce nu am făcut împreună atîta amar de ani.
Iar problema nu e ieşitul în stradă cu orice chip. Mersul monden la demonstraţie are şi el farmecul lui amuzant, aşa cum ieşitul autentic, pentru o cauză, are o aură de valoare pură. Nu actul în sine al ieşirii în stradă ne face un „popor“. Ci continua cerere de socoteală din partea celor care ne reprezintă, permanenta atenţie asupra felului în care se foloseşte banul public, respectarea autentică a opţiunii diferite faţă de a ta, şi preocuparea constantă pentru sancţionarea abuzului. De pe aici încep popoarele.
Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
