Cum am devenit occidentali

De pe azi, pe mîine. Rapid. Nu circulăm arătînd pe la frontiere – foarte rar – doar buletinul? N-avem drept de muncă în Europa? Nu sîntem membri ai Uniunii Europene? Nu sîntem în NATO? Păi, atunci, înseamnă că sîntem occidentali. Adică sîntem în lumea civilizată, pe picior de egalitate cu nemţii, englezii, francezii, italienii, spaniolii, cu toţi colegii noştri de Occident. Şi e cool, dacă vrei să fii occidental „autentic“, să fii şi eurosceptic. Deci să te exprimi cît poţi de des la adresa acestui „proiect artificial, lipsit de identitate“ în care, totuşi, trăieşti bine-mersi. Un „proiect artificial şi lipsit de identitate“ la care au jinduit generaţii întregi, pentru care s-a trecut Dunărea înot, s-a suferit cumplit, s-a murit, s-a visat, vreme de vreo cincizeci de ani. Iar acum, ca occidentali, ne temem foarte tare de valul de refugiaţi. Fie că sînt ăia din nordul Africii, fie că sînt ăia de prin Irak sau Siria. Nu-i vedem cum arată? „Par foarte murdari! Şi troglodiţi! Şi… refugiaţi.“

Înainte de 1989, şi în primul an de după căderea lui Ceauşescu, ni se părea că nu e nimic mai justificat pe lumea asta decît să fii primit cu braţele deschise în Occident. Erai refugiat din lagărul comunist. Prin urmare, aveai toate motivele să fii tratat cu respect, ca unul care nu a plecat de fericit din ţara lui, ci din cauza unor abuzuri grave, a nerespectării drepturilor omului, a fricii băgate în oase de poliţia politică, a foamei, a lipsei de curent electric, a lipsei de informaţie, a umilirii zilnice. De ce trebuia să fii tratat cu respect? Pentru că asta era diferenţa netă dintre cele două lumi despărţite de Cortina de Fier. Una dispreţuia drepturile fundamentale, grămădindu-le în pivniţa unei ideologii aberante, iar cealaltă pretindea că drepturile astea erau chiar raţiunea de a exista a acelei lumi. Asta era definiţia civilizaţiei, cu care trăiai, visînd zi şi noapte, că ori ajungi tu acolo, ori se-ntîmplă vreo minune istorică şi ajunge ea pe-aici. Pentru că dovada maximă de civilizaţie e să-ţi salvezi semenii şi să faci tot ce poţi pentru ca fiinţa umană să se poată bucura de drepturile ei fundamentale. Pentru că valorile în care crezi nu se frîng la primele semne de lipsă a confortului sau la zgîlţîirile fireşti ale spiritului critic, ci sînt ceva autentic, pe care se clădeşte construcţia ideii de civilizaţie. 

Mă uit – şi de fiecare dată nu-mi pot opri stupoarea –, cu ochii cît cepele, la prieteni din America, plecaţi înainte de căderea lui Ceauşescu, care vorbesc relaxat, despre cum e plină America „lor“ de „negri şi de sud-americani“. Dintr-odată, ajunşi şi instalaţi în lumea pe care o visau, au uitat condiţia de refugiaţi, de alungaţi din lumea lor, cu care ajunseseră în America. Sigur, instalarea asta în ţara pe care o visaseră nu s-a făcut cu perne de puf şi fanfare de bun venit. Dar, de aici şi pînă la a proiecta toată obida pe cei care ajung acolo, exact aşa cum ai ajuns şi tu, e o cale lungă. Da, e omenesc să faci aşa, e unul dintre mecanismele sufletului uman, dar e complet în afara aerelor de om civilizat, pe care le dobîndeşti la pachet cu paşaportul american. E complet în afara figurilor de pilot de elită, scoborît din stratosfera democraţiei, pe care le afişezi cînd te-ntorci acasă, în vizită, şi vorbeşti despre lumea evoluată din care vii. Asta dacă nu se-ntîmplă mecanismul vecin şi nu porcăieşti birjăreşte locul care te-a primit, „mizeria aia de Americă“ în care totul pute, nimic nu e-n regulă şi „oamenii sînt megaproşti“. 

La doi paşi de noi, prietenii şi vecinii noştri maghiari intră într-o nouă fază a delirului pe care domnul Orbán l-a declanşat pe-acolo în ultimii ani. De la politizarea agresivă a vieţii publice şi de la punerea cu botul pe labe a independenţei presei pînă la tolerarea obsesiilor revizioniste şi afişarea unui stil ridicol, acum se pregăteşte şi construirea unui zid, la frontiera cu Serbia. Alo, să-i spună cineva domnului Orbán că depăşeşte condiţia de personaj de banc şi intră în cea de caz! Zidurile n-au funcţionat nici în faţa picţilor, nici în China sfîşiată de viermuielile populaţiilor războinice, nici în contemporaneitatea Israelului, a Statelor Unite sau a frontierei europene din nordul Africii. Pur şi simplu, pentru că oamenii le ocolesc. Sau trec pe sub ele. Sau le iau cu asalt. Refugiaţii ajung în Croaţia sau în România, pentru ca, pe urmă, tot la uşă la domnul Orbán să sune. C-or fi o manevră politică – şi sînt, natural, toate şansele să fie aşa –, că n-or fi, gesturile publice ale guvernului din Serbia merită să fie salutate. Prim-ministrul sîrb i-a vizitat pe unii dintre refugiaţii ajunşi în ţara lui şi le-a transmis, dincolo de un mesaj de bun venit, hotărîrea de a face tot ce-i stă în putinţă pentru a le asigura un tratament civilizat. 

La noi, vocile tînguitoare care anunţă o apocalipsă arăbească, prăbuşită peste gura noastră de rai, se împletesc în canon cu cele împîrţoşate, care spun că aici nu e loc pentru unii care vin de prin alte părţi, că n-avem loc şi nevoie de aşa ceva, că nu ne putem permite, că să stea ăia pe-acolo, pe la casele lor, sau să meargă în altă parte. Uităm îngrozitor de repede. Uităm că, la rîndul nostru, am fost refugiaţi, că am fugit de pe-aici, nu de bine ce ne era. Nu zice nimeni că trebuie să dăm anunţuri la CNN, cu „Tradiţionala ospitalitate românească îi aşteaptă cu braţele deschise (şi cu fainoşag!) pe toţi refugiaţii din lume!“. Dar o urmă de bun-simţ n-ar pica rău. Măcar în felul în care ne raportăm la povestea asta, atunci cînd o vedem la ştiri.