Prin satele deocheate ale Valahiei de altădată

Colindînd zilele acestea prin satele Valahiei, am regăsit sate şi nume familiare pentru mine ca istoric al timpului trecut. Multe însă le ghicesc doar în spatele unor denumiri cosmetizate de pudibonderia secolului al XX-lea şi de moralitatea epocii comuniste. O anumită trăsătură, la început particulară, ajunge să devină dominantă şi să denumească o întreagă comunitate. De pildă, dacă treci prin Urîţi, un sat din judeţul Dolj, te gîndeşti că poate comunitatea a fost fondată la începuturile ei numai de oameni urîţi. Doar că, un pic mai sus, dai de Frumuşei din judeţul Gorj, care ar fi fost, după toate probabilităţile, refugiu pentru cei frumoşi. Aceleaşi gînduri te-ar putea însoţi şi cînd treci prin satul Bogaţi din judeţul Muşcel, probabil populat cu oameni ceva mai înstăriţi decît locuitorii de pe ocina Săracul, de lîngă oraşul Piteşti. 

De altminteri, sărăcia şi mizeria se regăsesc deseori în denumirea comunităţilor din trecut. Aproape fiecare judeţ are sate care se ascund sub Vaideel (Vîlcea), Vaideei (Prahova şi Olt), Flămînzi (Argeş), Flămînzeşti (Argeş), Obediţi (Ialomiţa şi Rîmnicu Sărat), Jigărita (Ilfov), Pîrliţi (Buzău) etc. Dar cel mai sărac dintre toate pare să fi fost Păduchioşi din judeţul Ilfov. Exista chiar şi un sat Păduchioasa, tot în acelaşi judeţ. Alte sate şi-au pierdut denumirea iniţială prin preluarea unor momente care au marcat comunitatea foarte puternic: Arşi, din judeţul Gorj, trebuie să fi trecut printr-un incendiu devastator, aşa cum Blestematele şi Blestemaţi, din judeţul Buzău, trebuie să fi cunoscut ceva poveşti cutremurătoare, de satele s-au identificat cu blestemul cuiva. Locuitorii satului Opăriţi (Argeş) trebuie să fi avut o istorie nu prea frumoasă. Din aceeaşi categorie face parte şi satul Beţivi din Săcuiani (astăzi Prahova). Am găsit apoi satele Bărbăteşti (Vîlcea şi Dîmboviţa), dar şi satul Muereasca (Vîlcea) şi rîul Muerii (Olt). 

Călătorul rămîne surprins de nenumăratele nume de sate care fac referire fie la sexualitate, fie la diferitele manifestări „fireşti“ ale necesităţilor firii. Cel mai cunoscut este satul Futeşti din Ialomiţa, devenit astăzi Feteşti, care ascundea şi o Biserică a Curvelor. Dar în judeţul Ilfov exista un Lindiceşti, în judeţul Ialomiţa se afla Pulaţi, în Săcuiani se regăsea Pizdeleşti, în Ilfov se găsea satul Cureşti, şi Coiani în Gorj. Necesităţile firii, ca să rămînem în registrul pudibonderiei, se întind în toată Valahia cu Căcaţi, sat din judeţul Ilfov, şi o formă de Cacaleţi (în Ilfov, Vlaşca sau Romanaţi), Băligoşi în judeţul Buzău, Băşineşti în judeţul Saac (cu forma Băsăşti, în Olt), Pîrţiiani în Ialomiţa şi Fîsîiţi în Buzău. Mai întîlneşti, apoi, o serie de sate care se înscriu cam în acelaşi registru: Frecaţi (Buzău), Găunoşi (Ilfov), Găureni (Dolj), Beliţi (Muşcel) sau Belitori (Teleorman) etc. Oraşul de Floci este cunoscut deja şi face trimitere, după cum ştiţi, la lîna care se negustorea prin acest tîrg. Ea se regăseşte şi în denumirea unor sate ca Flocoşi, Floceasca, Flocoşani. 

Satul Curdecîine din judeţul Ialomiţa mă duce cu gîndul la alte porecle care devin nume prin intensa lor utilizare, cum ar fi Capdefier sau Capdebou. Răsfoind documentele, îmi vin în minte cele mai stranii nume. Astfel, la jumătatea secolului al XVII-lea, Belea trăia în satul Rasa, Caldaşin locuia în Negoieşti, Dumitru Bulăroiu avea un ginere, pe Ianachi, în Macsineni, Anton Caţidiavol era vătaf, Lupul Căcărează îşi vindea moşia din satul Procica, Chibzuitul avea o funie de moşie la Jigălia, Cimbru nu era decît un ţigan amărît, slugă prin curţile boierului Udea Doicescu, Cocină îşi vindea moşia de la Slămireşti, Ivan Cortofleş din Piteşti era negustor înstărit, Sora Curoaia avea ceva moşie pe la Orcăneşti, Iubitul se chinuia să nu sărăcească prea tare, în timp ce Drăgaica îşi vindea ultimul petec de pămînt din Bucureşti. I-am întîlnit şi pe Frigecîine, pe Găinaţ, care a săpat un puţ la Cereşani să-i fie de suflet, pe Găinăalbă din Drăghineşti şi pe Găoază din Oneşti, pe Ghiocel din Osica şi pe Gulie din Grădişte, pe Dumitru Inimărea din Gherghiţa şi pe Radu Luminatu din Urlaţi, pe Stan Lulea din Copăceni şi pe Radul Mîrşavul din Turburea, pe Badea Mozavirul din Flocoşani şi pe Stanciul Mucea din Bălţaţi, pe Muşat Mucverde din Bueşti şi pe Costandin Pîrţache din Mărăcineni etc. Puţcavel, Sămurastră, Pişpăială, Mălai sau Tărîţel au poveştile lor pe care nu cred că le vom şti vreodată.

Satele Munteniei nu mai sînt aceleaşi cu satele Valahiei din trecut. Sînt convinsă însă că, de voi avea timp şi răbdare să le colind, voi descoperi lucruri la fel de interesante ca acelea din trecut.  

Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),