Titu a lu’ Jumară

Se spune că Titu ăsta este foarte priceput în zidirea de fîntîni: una dintre cele mai vechi şi mai binecuvîntate meserii. Nu oricui îi este dat să facă o fîntînă, nu oricui îi este dat să ştie unde apa este bună şi din belşug. De aia i se şi spune Titu Fîntînaru. Jumară era tată-su şi cei mai bătrîni din sat aşa au apucat să-i zică. Titu ăsta, miluit de Dumnezeu cu darul de fîntînar, n-a fost mai niciodată fericit şi fără de griji. Povestea lui pare desprinsă din viaţa aia plină de obidă şi drumuri întortocheate. 

Bărbat frumos şi harnic, Titu se trezi într-o zi însurat cu Ioana, curva satului. Nici nu-i trecu prin minte una ca asta, în noaptea aia de horă, cînd, înhăitat cu alţi şase flăcăi, se duseră în cimitir s-o tăvălească pe Ioana. Toţi făceau asta, şi Ioanei îi plăcea să se amuze cu unul, cu altul, să rîdă tare, să vorbească deocheat şi apoi să-şi ridice fustele, în cimitir sau pe islazul de vite, pentru oricine îi spunea că-i e dragă. Aşa era Ioana, toţi se îngurduluiau cu ea, nimeni n-o voia în bătătură. Titu se ţinea cu Zoia, fată frumoasă şi cuminte, căreia îi promisese că se vor lua curînd şi vor face nuntă mare să se audă în toată ţara. Pe ea o iubea şi tot grăbea şi muncea să termine odată coşarul ăla din spatele curţii, ca să poată să întindă mesele acolo la ospăţul de nuntă. Şi să mai sape o fîntînă, două, să-i ia şi-o rochie frumoasă, şi coroniţă, şi ceva pantofi, una-alta, ce trebuie la nuntă. Dar nu mai apucă, fiindcă a doua zi după tăvăleala din cimitir se trezi cu nişte miliţieni la poartă. Fu ridicat pe sus, dus la secţie şi acuzat de viol. Dintre toţi şapte, Ioana îl acuză doar pe el şi le spuse miliţienilor că îl iartă dacă o ia de nevastă. Şi-o luă de nevastă, că ce era să facă? Să înfunde puşcăria pentru curvăsăriile Ioanei? 

Bărbat frumos şi harnic, Titu se aşeză la casa lui, fără nuntă şi fără petrecere, numai că o aşa ruşine nu putu să uite şi mai ales să ierte. Se iubi cu toate femeile din sat, doar aşa, să-i facă în necaz Ioanei. Şi cînd obosi, se întoarse la Zoia, măritată şi ea cu Pătru Bolboacă, unul de pe acolo, ca să fie cît mai aproape de Titu. Făcură şi copii, şi Titu cu Ioana, şi Zoia cu Pătru al ei. Dar traiul lor nu fuse decît un drum al Golgotei: Titu o dispreţuia pe Ioana şi din curvă n-o scotea cît era ziulica de lungă; ba-i mai trăgea şi-o mamă de bătaie, cînd îşi aducea aminte de patima ruşinii. Pînă într-o zi cînd Ioana îşi pierdu minţile, lăsă copiii mititei şi ea, cu poala plină de ouă, umbla prin sat şi-ntreba în stînga, în dreapta: „N-ai, ţaică, nişte ouă, că iaca vreau să pun o cloţă“. Iarnă, vară, Ioana punea cloţe şi se-ngrijea de ouă şi pui, lăsîndu-şi copiii şi casa pe seama lu’ Titu. Titu le-a fost şi mamă, şi tată, numai el le ştia necazurile, gîndurile… Nici Zoia nu fu mai fericită, cu Pătru căzut în patima beţiei, chinuit de bănuielile şi şuşotelile satului cum că nevasta lui s-ar ţine cu Titu. Şi-o duseră aşa ani buni, şi crescură copii, se duseră pe la casele lor, şi Titu rămase cu Ioana şi cloţele ei, iar Zoia cu Pătru şi beţiile lui. 

Într-o zi, Zoia îşi luă inima în dinţi şi-i zise: „Pătrule, gata, mi-a ajuns. Plec şi tu oi face cum oi vrea“. „Un’ te duci, fă, fir-ai a dracu’, că mă spînzur dacă pleci“, mai apucă să strige Pătru, turbat de patima vinului. Dar, Zoia nu mai avu putere să privească înapoi, atîţia ani de bătăi şi ameninţări îi împietriseră inima dinspre el. Îşi luă bocceluţa şi se duse la Titu, să aibă grijă de bărbatul pe care îl iubea şi de nevasta lui, cu cloţe cu tot. O singură dată în viaţa lui se ţinu Pătru de cuvînt: şi aia fu ziua în care se spînzură în podul casei. Se necăjiră şi se supărară cu toţii de aşa mare necaz: copiii, sătenii, popa de la biserică. Numai Zoia şi Titu îşi văzură de vieţile lor, grijiră de sufletul lui Pătru şi priviră înainte. În altă zi, cu minţile rătăcite, Ioana dădu pe gît o sticlă de sodă caustică. Nu muri, doctorii făcură minuni şi-i puseră un gît de plastic, dar nici nu mai fu bună de nimic, nu mai putu nici măcar să umble după ouă şi cloţe. Doi ani de zile îngriji Zoia de nevasta bărbatului ei, ea o punea pe oală, ea îi dădea să mînînce, ea o spăla. Pînă la urmă, copiii ei şi copiii lui se împăcară cu soarta asta; nici unii, nici alţii n-avură timp şi nici chef să umble după sufletul lui Pătru sau să-i ţină plosca Ioanei. După doi ani de chinuri, plecă şi Ioana la ceruri cu visurile ei de ouă şi cloţe, rătăcind fără rost prin viaţă. 

Titu şi Zoia rămaseră de veghe pe lumea asta. Duminică de duminică, se iau de mînă şi cutreieră satul în drum spre cimitir, aprind lumînări, grijesc de morminte, împart colaci şi colivă, mai sădesc o floare şi apoi se întorc la ale lor. Ea se îngrijeşte de cei cinci copii ai lor şi de droaia de nepoţi, el sapă fîntîni în tot judeţul Olt, că nimeni nu-i atît de priceput şi n-a primit un dar mai frumos: să ridice o fîntînă şi să dea o cană cu apă unui om însetat.  

Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi româneşti (1750-1860),