BORDEIE ȘI OBICEIE

Vreau să aflu mai multe despre activitatea Federației Sindicatelor Libere din Învățămînt. Intru pe site-ul federației și dau click pe fiecare secțiune în parte.

Am fost „Profesor pentru o zi“, în programul Asociației Ovidiu.ro. Și m-am tot gîndit la cum merg lucrurile în Apata, Brașov. Cum merg lucrurile. Apata nu e singurul loc așa. Apata nu e sfîrșitul lumii.

„…România lor, o Românie plină de mizerie şi de suferinţă, la sate sau la oraşe, de boală şi de moarte; o ţară pe alocuri hidoasă pe care nu o iubesc în starea în care se află şi pe care, în consecinţă, încearcă să o schimbe.“

Într-un spaţiu destul de restrîns, de cîteva sute de metri pătraţi, de-o parte şi de alta a liniştitului rîu Gyeong, ajuns la cîmpia de lîngă Yongin, se găseau trei restaurante, dispuse ca într-un banc asiatic: unul chinezesc, unul japonez şi unul coreean.

Mă aflam într-un stagiu academic la Universitatea Sheffield şi, la un moment dat, am fost invitat la cină de cunoscutul shakespeareolog Michael Hattaway. Convivii noştri erau soţia profesorului şi fratele ei. Eu venisem cu un cadou românesc forte: o horincă de cincizeci de grade, care reuşi cumva să încingă spiritele.

Expunerea antichităţilor bucureştene pe care a întreprins-o Caselli se înscrie în continuarea bravului maior Papazoglu, după cum literatura pe care a scris-o, de „romane istorice“, urma exemplul lui N.D. Popescu din generaţia precedentă. Merită remarcat, totuşi, că el se străduia conştiincios să aducă la zi informaţia.

Am primit o vizită care m-a hotărît să reiau seria de articole, după o întrerupere la care fusesem silit de lipsa materialului de care aveam nevoie: chiar cînd se găsesc case a căror dărăpănare le vădeşte şi vechimea, şi pericolul de a fi demolate într-un viitor inevitabil, lipsesc numele celor care le-au construit sau locuit.

De cînd a început toamna, aştept să nu-l mai văd, dar ultima oară cînd am trecut prin Bucureşti, acum zece zile, era încă acolo şi, desigur, la întoarcerea mea va mai fi pe zidurile Universităţii. Avem pasiunea aniversărilor. Unde întorci ochii, găseşti proclamarea vîrstei venerabile a oraşelor şi a instituţiilor.

O impresie şi mai bună veţi avea dacă veţi intra în Palatul Suţu, unde e expoziţia „Primăria oraşului Bucureşti 1866-1944. Serviciul tehnic“. Autoarea este doamna Cezara Mucenic, a cărei experienţă a beneficiat de sprijinul a vreo 20 de arhitecţi, muzeografi, conservatori, restauratori şi fotografi.

Stă să se încheie săptămîna în care am avut şi împlinirea celor trei veacuri de la fapta de sînge şi, o zi mai tîrziu, rugăciunea cu discursuri prin care poporului bucureştean i s-a adus aminte de pristăvirea noilor sfinţi Brâncoveni (la care a fost anexat şi un Văcărescu, ca rudă şi participant la martiriu).

O literatură despre vechiul Bucureşti nu conteneşte să crească – şi Dilema merită recunoştinţă pentru asiduitatea cu care a menţinut, timp de şapte ani de zile, rubrica destinată să apere trecutul –, dar cititorii ei, cîţi sînt, au puţină putere.

Nevoia de natură, de grădini, s-a manifestat întotdeauna la Bucureşti, constituind chiar o trăsătură caracteristică a fizionomiei oraşului. Pentru situaţia din secolul al XIX-lea, avem chiar o carte pe care calităţile ei de erudiţie şi sensibilitate, remarcabile, n-au făcut-o, totuşi, destul de cunoscută: studiul doamnei Dolores Toma, Despre grădini şi modurile lor de folosire (Polirom, 2001).

Din lipsă de conştiinţă de sine şi de educaţie, Bucureştii sînt în ultimii ani victima unor transformări ambiţioase. Ele au mai puţin în vedere un rezultat practic, de o utilitate incontestabilă, ci năzuiesc să impresioneze prin îndrăzneala inovaţiei. Aşa-zisul Plan Integral de Dezvoltare Urbană anunţă proiecte grandioase.

Nu se poate spune îndeajuns cît de bine-venite sînt amintirile despre Bucureştii pe care i-am pierdut, care, de cîtva timp, au început să apară – majoritatea, cred, la Editura Vremea. Nu numai pentru încărcătura de amănunte pe care, oricum, nu le mai ştia nimeni, ci şi pentru diversitatea unghiurilor.

Din viaţa orientală erau desprinşi hamalii şi lustragiii. Şi unii, şi alţii, indispensabili pe vremuri, supravieţuiseră chiar în plină perioadă comunistă. Era destul ca să se dea jos din tren cineva şi se îngrămădeau în jurul său profesioniştii gata să-şi încarce spinarea cu un maldăr de geamantane.

Am mai scris aici, o dată sau de două ori, despre dispariţia unor meserii a căror prezenţă în Bucureşti era folositoare. Această utilitate era însă în legătură cu condiţiile economice şi sociale care s-au schimbat în cursul anilor, nu puţini, ai unei vieţi ca a mea.

Anul acesta se împlineşte, se pare, o cifră rotundă de la naşterea lui Avram Iancu. 190 de ani –  spun unii. Alţii ar zice că doar 186, dar asta e altă poveste care aruncă perdele de fum în jurul naşterii sale. Cifra oficială rămîne, totuşi, 1824.

A mai fost vorba aici de strada Sfinţii Voievozi, care, pînă acum, s-a păstrat în centrul unei insule de clădiri vechi, la vest de Calea Victoriei. De cîtva timp, a dat şi pe aici grija de economii. Sigur că oamenii n-au tot ce le trebuie – cînd au avut? –, dar se mai şi iau unii după alţii.

Acum un an număram muzeele pe care le-a pierdut oraşul nostru şi ajunsesem la vreo zece, sau o duzină întreagă. Dispărute din diferite motive: chiar dacă evacuate pentru o mutare care nu s-a mai realizat, ori închise fără explicaţii, sau pur şi simplu desfiinţate.

N-are rost să rămînem tot timpul preocupaţi numai de spaţiul limitat al oraşului nostru, în care se dă lupta între investitori care vor să înnoiască centrul, şi apărătorii ultimelor vestigii ale unui aspect tradiţional, fie că ele mai supravieţuiesc din vîrsta dinainte de Primul Război Mondial sau din perioada interbelică.

Neîncrederea în oricine ţi se opreşte la poartă a crescut în ultima vreme. De aceea, gardurile de fier forjat au fost astupate cu plăci de plastic. Oamenii se ascund. Să nu vadă alţii ce au ei. Vor să trăiască de parcă ar fi singuri pe lume.

Sînt oameni pe lîngă care treci... Poate nu zilnic, dar îi întîlneşti pe toate drumurile. Oameni simpli, care se feresc din calea ta, pentru că modestia născută din trecerea prin viaţă e cuvîntul de ordine.

Spuneam odată, acum şapte ani, că reclamele au devenit o boală a oraşului. De atunci, situaţia a devenit incomparabil mai gravă. Poate cineva să mă convingă că publicitatea serveşte la ceva? O formă de comunicare utilă pentru comerţ sînt firmele...

Ce noroc au Bucureştii ăştia! E adevărat că sînt făcuţi praf, dar s-a format, în ultimii ani, o bibliotecă întreagă despre istoria oraşului. A apărut acum o adevărată întrecere în exhumarea oraşului vechi, care era aproape necunoscut, şi au ieşit la iveală oameni care aveau această simpatică pasiune, fără să fi auzit unii de alţii.

Cum treci de oraş, în drum spre Ţebea, pe strada Avram Iancu (sic!), dai de-o dungă de cale ferată ce pune piedică şoselei. Nu mai mergi mult şi, pe dreapta, la numărul 52, o clădire cu un fel de turn la mijloc îţi sare-n ochi, şi fără să vrei.

E vară, am aproape 9 ani, trec în clasa a II-a şi ne-am mutat de vreo doi ani în Craiova. Sînt decis să îmi fac prieteni la bloc, că în ţigănia de peste calea ferată nu mă mai lasă mama. Îmi învineţise curul cu un tuberman – încă nu puteam să stau bine pe scaun, deşi trecuseră cîteva zile.

E adevărat că mai sîntem doar cîţiva care mai ţinem minte numele vechiului administrator al domeniilor Coroanei, Ion Kalinderu (1840-1913). În amintirile sale, Mihail Sadoveanu povesteşte cum l-a cunoscut pe acest „academician celebru în acea epocă prin subiectele ce furniza revistelor umoristice“.

În devenirea întortocheată a mentalităţii publice autohtone, cel mai retrograd parcurs îmi pare a fi cel al conştiinţei locuirii. Al habitatului. De ce sîntem trăitori ca la hotel în propriile noastre oraşe, străzi, parcuri sau blocuri este o întrebare cu multe răspunsuri posibile.

Acum cinci ani, admirabilul artist Dan Dinescu alcătuise o altă colecţie de imagini, Farmecul discret al Bucureştilor, unde apar, în alb-negru, unele fotografii din anii 1983-1984, adică din aceeaşi vreme, iar casele care figurează acolo, din Calea Rahovei, strada Arionoaiei şi cartierul Uranus, au dispărut şi ele, ca şi cele pe care le găsim în arhiva Bonciocat.

Zarvă au stîrnit, în ultimul timp, cîteva modificări făcute sau care urmează să fie implementate în centrul Iaşiului. Sub parcul din faţa Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri“, urmează să se amenajeze o parcare subterană, costurile de 18,8 milioane de euro urmînd să fie suportate, în mare parte, din fonduri europene.

Apariţia, acum vreo trei luni, a cărţii despre palatele Ştirbey din Bucureşti şi Buftea, a fost iarăşi, zilele trecute, semnalată publicului interesat de monumentele istorice. Lucrarea arhitectei Oana Marinache a fost prezentată la Mogoşoaia, palat care nu e numai al lui Brâncoveanu, ci şi al Bibeştilor.

În rîndul obiectivelor înaintea cărora se pune imperativul „Salvaţi!“ a intrat de cîţiva ani şi mocăniţa de Hunedoara. Există mai multe astfel de mocăniţe prin Transilvania. Numele este de fapt un diminutiv de alint – mocanii erau oieri nomazi sau stabili în diferite areale transilvane.

După cum se ştie, Parlamentul nostru e foarte harnic. Nu numai că numărul deputaţilor şi al senatorilor n-a scăzut deloc – deşi sentimentul popular, care a coincis, măcar de data asta, cu părerea preşedintelui, s-a declarat contra mulţimii de legislatori –, dar activitatea lor se desfăşoară într-un ritm intens.

Născut în 1914, la Nepos-Bistriţa, Gavril Istrate a absolvit, 24 de ani mai tîrziu, Facultatea de Litere şi Filozofie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi. Din comisia sa de licenţă făceau parte Iorgu Iordan, Octav Botez şi G. Călinescu, alături de aceştia, printre profesorii pe care i-a avut în facultate, fiind şi Garabet Ibrăileanu.

Şirul interminabil de articole cu care mă adresez cititorilor Dilemei vechi, dacă nu sînt pentru a semnala încă o nelegiuire săvîrşită de demolatori, sondează în istoria Capitalei, fie casă cu casă – cînd cîte una este în primejdie –, fie în moravurile, atmosfera, felul de viaţă al locuitorilor din trecut.

Bunul gust este mai ieftin. Kitschul costă mult mai mult: adesea se acoperă cu aur, cu diamante şi alte cele pe măsură. Peste tot avem puzderie de exemple: iată, cutare domnişoară platinată, clătinîndu-se pe tocuri, pe caldarîmul cutăror zone de tip centro storico din cetăţi medievale, cu gîndul la gresia din mall.

Sînt două săptămîni de cînd au reînceput lucrări la nr. 4 din strada Tudor Arghezi (aproape de intrarea în Piaţa Rosetti). În septembrie 2010 a fost demolată la repezeală o frumoasă casă dinainte de Independenţă, probabil chiar din vremea lui Cuza.

Trecătorii pe bulevardul Lascăr Catargiu s-au obişnuit de ani de zile să vadă, la colţul cu strada Visarion, o casă ruinată. A fost nr. 8 de pe Visarion, construită în 1905 pentru fraţii Solacoglu, Constantin şi Anghel, proprietarii fabricii de pîine din Calea Moşilor 122. Pot spune că sînt cunoştinţe pe care le salut: de cîte ori mă duc la cimitir, trec prin faţa cavoului lor.

Dilemă: la „spaţiul verde pe cap de locuitor“ se pun cimitirele şi dealurile înconjurătoare? Dacă da, atunci Deva ar sta mai bine la acest indicator de sănătate, civilizaţie şi estetică urbană. Pînă în 2012 se părea că scopul administraţiei era să vîneze orice metru pătrat de verdeaţă spre a-l concesiona cuiva care să-l betoneze.

Pe măsură ce se înteţeşte ofensiva care mutilează peisajul istoric bucureştean, apar cu o regularitate admirabilă studii care recuperează memoria oraşului. Acesta va supravieţui în rafturi de bibliotecă, în timp ce străzile lui devin de nerecunoscut. Este singura compensaţie la care ni se lasă dreptul.

Avem obiceiul să simplificăm diversitatea vieţii prin clişee, axiome, sloganuri, lucruri digerate de-a gata. Unul dintre clişeele românilor este acela al neamţului civilizator. Nimic mai fals!

Nu mai vedem nimic altceva, în toate direcţiile şi la toate nivelurile. Ce şi-au pus în minte oamenii aceştia, din care cei pe care-i vedem la TV, oricît ar fi de mulţi, nu sînt decît o minoritate? „Românul s-a născut ca să fie bogat“ – aceasta e obsesia care-i face pe unii, chiar cînd au de toate, să se ia la întrecere: cine adună mai mult...

Eveniment în lumea culturală ieşeană. Prestigioasa revistă Timpul are, de puţină vreme, un nou şef. Daniel Şandru i-a luat locul lui Liviu Antonesei, acesta alegînd să se dedice activităţii unei edituri.

Începusem să povestesc cum erau tramvaiele de altădată în Bucureşti şi urmăream drumul lor sinuos pe străzile oraşului din ajunul Primului Război Mondial. Acum, trebuie să mă întorc ceva mai departe în trecut, fiindcă întîmplarea m-a făcut să citesc lucrarea unui coleg despre cea dintîi încercare de a introduce aici tramvaiul electric.

Zilele astea, cînd ambiţia de a deschide măcar primul trunchi din şoseaua Uranus înteţeşte confruntarea dintre partizanii acestui proiect de anvergură şi cei care ne-am opus demolărilor ilegale din zona Matache, o să spuneţi că o vizită în trecut este o evadare de la problemele actuale.

Recentul anunţ că unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi din Iaşi, Neculai Volovăţ, va debuta ca scriitor semnînd piesă de teatru la Naţionalul „Vasile Alecsandri“ aminteşte faptul că, în tîrgul Ieşilor, mulţi dintre cei care împart pîinea şi cuţitul nu au pregetat să pună mîna pe pix, penel sau microfon.