Bogdan TĂNASE

Venus este reprezentată goală și relaxată pe o canapea a unei camere renascentiste.

Am rămas cu ideea aceasta că a ști să spui o poveste înseamnă în primul rînd să știi să spui o vorbă bună cuiva.

Să nu iei în posesie, să-abia-atingi suprafața publică a epidermei sociale a Celuilalt, să te comporți după un ritual în care nu te rănești nerănindu-i pe alții.

Dacă Augustin îl îndemna pe Petrarca să depășească anxietatea lumii prin singularitatea memoriei lecturii afective, bine stocată în computerul minții proprii, ce îndemn ne-ar putea motiva astăzi, cînd, cum observă acut Manguel în altă carte

„Destinul“, afirmă el, „ca și caracterul, nu poate fi deslușit într-o privire de ansamblu decît prin semne, și nu în sine, deoarece dacă cutare sau cutare trăsătură de caracter, cutare sau cutare înlănțuire a destinului se oferă nemijlocit privirii, semnificația acestor concepte este totuși un ansamblu coerent care nu este «la fața locului» decît în semne, din cauză că se situează dincolo de ceea ce se poate vedea nemijlocit.“

Îmi improvizase mamaia dintr-un ibric ruginit un soi de cădelniță, în care-mi punea puțin jar și toată ziua sau cît mă ținea cheful cădelnițam firele de ceapă pe pămîntul reavăn de primăvară sau florile sau găinile.

O luam pe drumușorul pentru mașini, nepietruit, de glod cu iarbă, spre panta mormîntului bunicului meu.

Acum, trebuie să vă spun că eram foarte obișnuit să ascult sau să citesc povești, basme, de foarte mic.

Am fost, mulți ani, copil de altar la Mănăstirea „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil“ din localitatea mea natală, Slobozia, județul Ialomița. Cred că pînă în vara dintre a șaptea spre a opta.

Mult timp nu am înțeles prea bine frumusețea orașelor mici, cele care nu sînt consacrate turistic.

Călătoresc fără să aibă măcar un minim plan, fără să se gîndească la vreo piață istorică, la o anume plajă sau vreun restaurant cu nu știu ce mîncare specială. Se urcă pur și simplu în mașină, în vreun tren sau își rezervă un bilet de avion.

Se îndreptau – așa cum spunea minunata poetă Svetlana Cârstean în seara din vara aceasta pe acoperișul unui oraș retrezit, „cine nu e mîngîiat nu există“ – spre forma de afecțiune pe care adormitul lor oraș o oferea. Spre adierea proaspătă de acolo.

Nici părinții noștri nu călătoreau prea des. În blocul de pe Aleea Rondă, ei nu se deosebeau deloc de majoritatea contemporanilor lor de la sfîrșitul comunismului.

Una din plăcerile călătoriei departe de locurile în care îți hașurezi harta zilnică – o știm mai mult sau mai puțin cu toții – este redescoperirea peisajului.

Într-un eseu din minunata ei carte Despre fotografie, Susan Sontag scrie la un moment dat despre efectul liniștitor pe care fotografiile de călătorie îl au asupra anxietăților, de­zo­rientărilor turiștilor moderni extrași dintr un mediu dominat de „etica foarte rigidă a muncii“. Ce faci cu mîinile, acest rezistent simbol al muncii, atunci cînd te extragi din rutina zilnică și te ­arunci în timpul suspendat al călătoriei, al vacanțelor? Faci poze, spune tandru-ironic Sontag, ca „un surogat priete

Mi-a rămas în minte scrisoarea unui frate Minovici, din casa în stil românesc, în care acesta scria că a construit-o cît mai departe de centrul orașului, în pădurea Băneasa, în admirația pentru acel miraj al detașării și suspendării, al fragilităților întrebătoare pe care nordul le aduce cu sine.

Cu toată apa mai liniștită din acea di­mineață, am urcat în mica am­bar­cațiune motorizată – cu un coviltir foarte jos care te făcea să te simți și mai apropiat de apă, și mai aproape de nesigurul ei – destul de anxios.

Călătoria doar de dragul drumului o găsești și la navetistul care își cunoaște deja vecinii de călătorie în vreun compartiment de tren sau în vreun microbuz prăfuit, la șoferul care știe deja toate gropile unei șosele și cărora le dă eventual un nume mai haios pentru a-și omorî timpul și a mai alunga puțin din nervi.

Piața în care era librăria și-a schimbat de atunci de nenumărate ori înfățișarea. A găzduit un mini-parc, o fîntînă, coșuri de baschet. De cîțiva ani buni e un șantier al unei aproape – dat fiind traficul local – suprarealiste parcări subterane.

Am ieșit afară și, pe o plăcuță ascunsă de cîțiva arbuști înfloriți, am văzut că locul se chema „Utopia“.

M-am nimerit odată la Seul, în plimbările mele cu bicicleta de-a lungul fluviului Han, la o expoziție stradală de fotografie.

Răspunde moale, fără emfază, frumuseților locurilor vizitate, le fotografiază (obligatoriu cu un aparat mic și neprofesionist sau cu un telefon). Sau nu le fotografiază deloc.

Fostul palat semăna mai degrabă cu o casă boierească mai mare, cu camere simplu decupate.

A doua zi, la sosire, am urcat într-un fel de mocăniță care ne-a traversat Mekongul spre Vientiene în ritm de trei metri pe oră, spre disperarea și în tăcerea tuturor.

Zăpada de altădată, cînd gerul nu afecta deloc bucuria de a construi, gașcă de copii cu mîinile înghețate în mănuși ude, cazemate făcute bulgăr cu bulgăr fără să ne fi simțit deloc înghețați.

Cu ele revine, mai ales acum, la sfîrșit de an, amintirea unui Zen pe care îl regăsesc, altfel, din ce în ce mai rar. Poate doar în imaginea unei prime zăpezi, privite de la fereastră. Cu siguranță, însă, în liniștea cu care trec de la o pagină citită la alta nouă.

Să-ți aduci aminte de beneficiul anonimității e o bucurie pentru care nu s-a inventat vreo rețetă. Și nici nu cred că trebuie. Că stai uitat la soare pe vreo plajă din Thailanda sau în Vamă, că urci pînă la cel mai înalt vîrf de pe muntele din jurul unui oraș, că te întîlnești cu un zîmbet anonim care îți explică generos o direcție e o formă a inocenței de care nu ar trebui să uităm atît de repede.

Ceea ce mă atrăgea în Coreea de Sud era dorința celor pe care îi întîlneam, de la studenții veseli și respectuoși, fără să fie falși-scorțoși, pînă la vînzătorii din piețe de a te face să te simți integrat.

Acea călătorie care te face să-ți oferi un reboot, repornirea de care avem din cînd în cînd atîta nevoie.

Acum, cînd mă plimb pe străduțele cu parfum vechi ale Bucureștiului și ajung în fața unei ferestre zidite dintr-o casă părăsită, nu mă încearcă doar tristețea de a vedea lăsat un loc în paragină, ci am sentimentul că pot vedea o poveste în spatele ei pe care o pot așeza ca într-un Rubik, alături de altele pe care istoria mare, cu toate încrîncenările și injustițiile ei, nu le-a șters.

Sînt foarte rari coreenii din Sud care să-și păstreze o locuință mai mult de cîțiva ani. Motivele sînt în principal economice, un apartament în proprietate personală costă foarte mult, și atunci sînt mulți cei care preferă varianta închirierii.

Obiceiul asiatic cu care m-am acomodat foarte repede e mîncatul cu bețigașe.

Pentru mirii de la acea nuntă, ca și, poate, pentru participanții din curtea MȚR, evenimentul își avea propria încărcătură emoțională. Pentru mine și prietenii cu care mai eram era doar atît, un spectacol, o reconstituire, o mică regie recentă a unor ritualuri foarte vechi.

La înmormîntare, doar familia foarte apropiată intră în contact vizual cu coșciugul decedatului. Pentru toți ceilalți rămîne în urmă doar corpul fotografic și, eventual, o moviliță Zen integrată în peisajul montaniard.

Coreea de Sud nu mai are sate. Cele cîteva case răzlețe, de obicei de-a lungul unor rîuri sau în insule, sînt extrem de paupere în comparație cu îndrăznelile arhitecturale ale aglomerațiilor urbane.

Nu ar mai fi trebuit să fiu surprins de intensitatea ploii musonice, care ține uneori 24 de ore din 24.

Știm bine cum arată fețele căldurii în București. Cum se scurg una-n­tr-alta, cum își sprijină laturile scurse de copaci.

Trebuie să-ți notezi, nu pentru că ai uita locurile (pentru asta sînt fotografiile și eventuala memorie a sensibilității momentului), ci pentru că numai așa poți reveni, reciti experiența. Am, fără să fiu deloc un „shooter“ avid, cu mult peste zece mii de fotografii din locurile pe unde am fost în ultimii cinci ani.

Cu cîteva luni înainte de vizita propriu-zisă, stăteam toți trei la mine în birou, uitîndu-ne absolut fascinați cum Google Maps deschidea geografia fotografică a locului. Mai din­tr-un unghi, mai din street view, mai luînd-o la pas digital, centrul Chișinăului ni se deschidea ca o prăjiturică cu răvaș digitală.

Ca mai toate locurile de acest fel din lume, răspîndite ca mici puncte colorate ale diversității, și aceste baruri sau cafenele sau cluburi de noapte au cam aceleași nume: Soho, Queens (sau, tot în Itaewon, dar puțin mai departe de aceste străduțe, Berlin). Micul district Castro local.

Cred că au fost opt cutii mari de poștă. Atît am trimis înapoi în România, după cei șase ani coreeni. Le-am strîns și le-am sortat repede și obosit, cam în cinci zile, la întoarcerea dintr-o excursie – lungă, bună și terapeutică, în Asia de Sud-Est.

Se așază în jurul profesorului/profesoarei și de-a lungul pereților, iar unul dintre ei îi așază o insignă cu o garoafă roșie în piept, îi oferă un mic cadou din partea tuturor, iar ceilalți, împreună cu restul studenților din sala de curs, în picioare, încep, mai întîi timid, să cînte un cîntec care se cheamă „Grația profesorului“.

Țin minte diminețile de după, mai mereu însorite, mereu nostalgice după căldura statului împreună cu ai tăi. Sărbătorile acestea au ceva departe-aproape cu ele, fie că ești la mii de kilometri de casă, fie că ești la o masă cu familia.

Aflîndu-se într-un mic anticariat din Ierusalim, la începutul carierei, temîndu-se, ca orice tînăr, de stafia eșecului, Robert Kaplan descoperă, ca la un semn combinat de greii imaginarului sud-american îndemnați de Eco, un mic volum de istorie a Europei de Est.

Municipalitatea seuleză organizează în fiecare an un festival care se cheamă Hi! Seoul Festival, pentru a sărbători istoria capitalei în orașul de pe fluviul Han, dar și pentru a marca deschiderea, spiritul comunitar și de dialog în acest oraș foarte cosmopolit din Asia de Est, din ce în ce mai tolerant cu diversitățile sale noi.

În Coreea, aniversarea vîrstei de 60 de ani, în bună tradiție budistă, e cea mai importantă. E considerată vîrsta renașterii, a înțelepciunii line. E sărbătorită cu mult drag în familie și cu prietenii. E aniversarea caldului, a interiorului bun și vesel, a speranței.

În vara lui 2011 am pierdut o legătură la un avion pentru că ascultam muzică. Veneam de la Seul la București, după un zbor de 12 ore, legătura era pe aeroportul din Frankfurt. Cine a zburat 12 ore cu un avion știe exact acea senzație de plutire și translucid din oase pe care interminabilul zborului ți-o lasă.

Mai întîi l-am văzut pe Le Clézio. Cei care mi-au zis de întîlnire au fost Yves, discretul și intelectualizatul profesor de literatură franceză de la Oedae, pasionat de critica fenomenologică și primul coleg cu care am vorbit odată ajuns în Coreea, și Séverine, tot de la franceză, traducătoare, timidă și la fel de retrasă.

Dacă nordicii sînt astfel reprezentativi pentru cultura bucuriei iernii, americanii ar fi reprezentativi pentru cea a rezistenței în anotimpul rece. Coreenii ar fi undeva la mijloc. Nici iarna, cînd frigul este extrem de pătrunzător, nici vara, cînd căldura iese ca un mic monstru insidios din toate crăpăturile asfaltului, nu îi bucură.

Mult timp nu am intrat în saunele coreene. Mă mulțumeam să le observ din depărtare, semnalizate printr-un fel de emoticon: o linie orizontală deasupra căreia pluteau trei linii ondulate vertical, imitînd aburii.