Drumul dura vreo două ore, așa că trebuia să-mi dresez concentrarea pe marginile domoale ale fluviului, cu mangrove, resturi de construcții și mici altare improvizate lîngă plaje strîmte. Drumul pe Mekong, cu munții aflați într‑un plan secund destul de așezat, dădea un sentiment ireal de drum printre insule.
Grădinile și parcurile sînt forme ale conversației lungi. Universitățile coreene, ca toate universitățile cu campus, au – în comparație cu celelalte forme de organizare a spațiului universitar – avantajul grădinii. Grădini-parcuri, creionate fragil, prezente chiar și în cel mai înghesuit dintre campusuri.
mașină de intervenții a forțelor de ordine care bloca un drum, un autobuz incendiat, cîteva pîlcuri de demonstranți, împinși pe trotuar, obiecte de-a valma în mijlocul străzii. Cum șoferul rula precaut, o prietenă din mașină a coborît puțin geamul și prin fanta lui a început să le facă cu mîna celor cîțiva demonstranți.
„Apartamentele şi garsonierele în care locuiesc fraţii tăi arată toate la fel pentru mine. Nu pricep care casă a cui este. Cum poate totul să fie exact la fel? Cum pot trăi în spaţii identice ca acelea? Cred că ar fi mai drăguţ dacă ar locui în case care arată diferit. “
Pavilioane aşezate punctat în peisaj, nederanjînd cu nimic umbrele răsucite ale crengilor colorate, micul lac artificial cu peşti roşii în mijlocul căruia e recreată o insuliţă marcată de un pin coreean, cu crengile sale ondulate.
Integrarea mea culinară era, pînă în acel moment, la cîţiva ani de Coree de Sud, una culturală à la carte, manual al adaptării, gradual, cu neobişnuinţele. Îmi plăcea oarecum amestecul yin-yang-ish, de dur şi delicat, al bucătăriei coreene.
Îl ştiam pe Vincenzo de la început, de cînd luasem pentru prima oară autobuzul şcolii, de la Seul la Yongin. Nu aveai cum să nu-l observi. Dintre toţi profesorii străini, el era singurul care „coreeaniza“ drumul.
De sărbătorile mari, magazinele sud-coreene, de la cele de cartier la mall-urile luxoase din centrul Seulului, sînt invadate de cutii destul de mari din lemn, elegante, în care, printre funde colorate şi mătăsuri, stau bine aşezate conserve de ton sau de carne.
Singurul lucru exotic pe insula Elefantului au fost două bovine roz. Roz integral. Roz-roz, ca o orhidee roz. Păşteau nepăsătoare printre micile lacustre de la marginea plajei. Păreau mai degrabă nişte animale de companie, cu care stăpînul, într-o abundenţă de inspiraţie, se jucase, coafură sauvage.
Nu am nimerit decît o singură dată pe o plajă în faza ei aparent tipică, adică foarte aglomerată. Auzisem în prealabil poveşti despre cît de irespirabil de aglomerate sînt, dar aceste poveşti se aflau în competiţie liberă şi contradictorie cu cele despre aversiunea pentru expunerea la soare.
De cîţiva ani, o dată la cîteva luni, primesc un e-mail în care sînt invitat să răspund la un chestionar despre Coreea de Sud, de la o anume doamnă Choi, care scrie în numele unei entităţi cu un acronim vag şi jucăuş, CICI. „Ia să vedem ce mai zice Cici…“, îmi spun de fiecare dată.
Corturile roşiatic-cărămizii de pe străzile din Seul sînt făcute doar pentru coreeni. Li se spune în coreeană pojangmacha şi înseamnă literal „vagonul din cort“, sau „vagonul-cort“. Sînt cam peste tot, o stradă coreeană care nu le are, centrală sau marginală, nu e o stradă coreeană.
Uneori e mai uşor să te vezi la Busan cu un prieten din România decît la Bucureşti. Aflu de la fostul meu coleg din facultate şi criticul de film Mihai Fulger că urma să vină la festivalul de film din oraşul coreean, BIFF, cel mai mare festival de filme asiatice, şi stabilim o întîlnire.
Îmi plac oraşele care au încă pomi în şi pe lîngă spaţiul pietonal. Legam atît de mult ideea de promenadă şi de străzi de copaci, încît îmi aduc aminte că la prima ieşire din ţară, acum mulţi ani, am încurcat în Viena spaţiul pentru biciclete, straşnic demarcat de verdele unor arbori, cu un trotuar.
Înainte de orice logo turistic, Thailanda e un loc special al liniştii. Aveam să-l descopăr din prima dimineaţă din acel ianuarie, proaspăt ajunşi acolo din iarna coreeană cu zăpadă şi ger, pe micul balcon al unui motel din Bangkok.
Cum îţi poţi aduce aminte mai bine de o călătorie? Mai ales dacă aceasta a fost cam acum două decenii? Se poate călători Moleskine, cu porii atenţiei livreşti deschişi, se poate călători în zumzăiala click-ului, nivelînd nediferenţiat peisaje sau selectîndu-le, digestie de lectură travel, timide semioticisme.
În Che strano chiamarsi Federico – un fel de mokudramă despre viaţa lui Fellini, de Ettore Scola – se află la un moment dat o scenă în care Federico, însoţit de prietenul său, coboară din înghesuita maşinuţă în care parcurgeau Roma în micronaraţiuni povestite cu tandru umor şi nedisimulată afecţiune, lîngă un pictor stradal.
Nu am ajuns în Canada în cel mai fericit moment al vieţii, dar am ajuns cînd trebuia. Cu viza e destul de complicat, pe alocuri chiar un pic suprarealist, e o ţară foarte scumpă, nu aş fi putut ajunge dacă nu aş fi mers din Coreea.
Într-un spaţiu destul de restrîns, de cîteva sute de metri pătraţi, de-o parte şi de alta a liniştitului rîu Gyeong, ajuns la cîmpia de lîngă Yongin, se găseau trei restaurante, dispuse ca într-un banc asiatic: unul chinezesc, unul japonez şi unul coreean.
În fiecare dimineaţă, soldaţii făceau ce face un soldat dimineaţa, cred – nu am făcut armata şi am fugit de ea cît am putut: mărşăluiau şi cîntau. Deşi nu puteai să vezi de la cine vin sunetele, se puteau auzi, însă, cu claritate. Limpede se vedea altceva, ori de cîte ori afară era senin.
Oraşele-Gotham, cele care au peste zece milioane de locuitori, nu există în afara metroului şi a ceţii poluate de dimineaţă. Fiecare dintre aceste mari oraşe are însă nuanţa coloristică proprie, dată de aburul dimineţii, răsărit/apus de soare în combinaţie cu calitatea produsului poluant propriu.
„The school isn’t there anymore, it moved over here“, îi aud foarte clar vocea puternică, venind din spatele bicicletei. Mă întorc din şa cît să văd un bărbat pe la vreo 45-50 de ani, slăbuţ ca un paing, cu părul grizonant, îmbrăcat într-o cămaşă în carouri lejere, bermude asortate şi nişte şlapi albi, cam feminini.
Aşa cum l-am înţeles eu, modul cel mai est-asiatic de a călători e în solitudine, pe înălţimi, şi are o mare legătură cu iubirea pe care o poartă munţilor. Dacă nu sînt înconjurate de munţi, oraşele asiatice pe care le-am vizitat păstrează oricum o neîntreruptă nostalgie a muntelui, de care se tratează, cum ştim, prin artă.
Pe bulevardul Gangnam din sudul Seulului nu este prea indicat să mergi cu autobuzul public. Rişti să rămîi neintegrat. Adică blocat în traficul ultimelor răcnete de maşină personală, coreene sau importate, argintii şi cu geamuri fumurii, ale ultimei tranşe de nobilime K-pop, K-fashion, K-industry & al.
„Numele meu este Bogdan Tănase şi vom face împreună semestrul acesta cursul practic de conversaţie, nivelul avansat“, le-am spus zîmbind, la începutul ultimului meu semestru în Coreea, studentelor prezente atunci în sală.
„România a însemnat mult timp costumul alb al Nadiei Comăneci, de la Montréal. Era o fotografie a ei într-un manual de istorie şi, cînd ne uitam la ea, pentru noi România asta însemna, puritate. Şi numele ţării sună frumos în coreeană, foarte feminin, Rumania, aşa că mulţi ne-am înscris la română pentru asta.“
Nu ştiu cum am ajuns de la Bundang la Daesong în acea noapte, dar ştiu că am ajuns întreg, pentru că la 7-Eleven-ul din colţul cartierului, Annyong hasseyooo-ul vînzătoarei din tura de noapte a sunat de la uşă, parcă mai plin de speranţă. Alt personaj şi acea vînzătoare.
Vedeam, a nu ştiu cîta oară, că, în piciorul meu, papucul (ca să nu mai zic de şlap!) are o viaţă de sine stătătoare, că o ia înainte cînd ţi-e lumea mai dragă ori că virează beleuz la prima lipsă de priză a degetelor. Dacă trotuarul nu ar fi fost încins, chiar şi după răpăiala de vară, i-aş fi scos.
Cred că am început chiar despre asta, despre ce fac ei la cluburile studenţeşti. Fusesem, pe la începutul lunii, la un festival al lor şi mare mi-a fost mirarea să văd cum fiecare departament al acestei universităţi de limbi străine are un grup folcloric şi unul de dans sau muzică modernă. La festival, recunosc, mă uitasem cam cîş.
Religia în Coreea de Sud, cu toate complexele ei forme, de la creştinism la budism ori mahomedanism, are, în primul rînd, o vizibilă prezenţă fizică. Cum înghesuiala urbană coreeană nu îngăduie o prea mare libertate de mişcare şi nici nu poate ţine ritmul cu rapiditatea prozelitismului local, toate aceste religii se adaptează din mers. În primul rînd, arhitectural.
În fiecare an, de peste douăzeci de ani încoace, profesorul Kim face constant trei lucruri: vizitează Praga, vara, scrie un text despre Milan Kundera, toamna, şi organizează o excursie pentru profesorii străini din universitatea sa, primăvara.
Banful mi s-a părut ca Predealul. Aşa că stau în cameră, mai citesc, mă mai gîndesc ce o să fac cînd mă întorc în România după anii ăştia coreeni, mă mai uit la nave, mai pe net. Am şi ieşit, normal. Cine-a pus Vancouver în toate topurile cu oraşe de locuit, înţelept om a mai fost! E foarte homey.
Văzut de departe, seamănă cu un soi de turn Disney, dar fără siclamul aferent. Creneluri dantelate, deasupra lor cîteva turnuleţe în piatră filigranată, coloane, figuri mitologice, jumătate femei, jumătate păsări, dragoni, ba parcă să zic că se zăreau şi cîteva trompe de elefant.
Îmi place vara la ţară, mai ales cînd e foarte cald. În satul ăsta din Bărăgan, pămîntul e negru-cernoziom, iar de la praful şi căldura verii capătă uneori o încremenire albicioasă, prin care îmi place foarte mult să merg cu bicicleta.
Venit dintr-un loc unde listele cu patrimoniul care dispare dintr-un oraş sînt mult mai la îndemînă de alcătuit, n-ai cum să nu remarci meticulozitatea. Pe fiecare pliant, ghid, variantă electronică sau pe fiecare plăcuţă din dreptul obiectului de patrimoniu e trecut şi acest număr, însoţit de inseparabilele vocabule: „national treasure“.
Am asistat odată la o ceremonie a pregătirii ceaiului, într-o căsuţă tradiţională coreeană – hanok, foarte bine renovată. Frumoasă, cu uşi cu glasvand din hîrtie – hanji, dată cu ulei pentru rezistenţă, cu streşini arcuite, care adăposteau nişte prispe mici, liniştite şi răcoroase.
Carnea de miel nu a fost introdusă de uzbeci în Coreea, o avuseseră chinezii în meniu mai de mult, pe nişte ţepuşe făcute pe un mic jăratec, de mîna proprie a clientului. Dar Şahriur trebuie să creadă asta, pentru că altfel nu ar avea ce poveste să spună clienţilor pe care el îi vînează cu adevărat – localnicii.
În momentul în care fotograful italo-englez cu nume de bufon provincial – Felice Beato – a coborît pe ţărm coreean, de pe puntea unei nave de război americane, venite să pedepsească scufundarea, cu cîţiva ani înainte, a navei „Generalul Sherman“ , acesta nu bănuia deloc ce impact avea să aibă obiectul adus de el.
Eram obişnuit din Coreea, ori de cîte ori eram în preajma unui templu budist, să nu-mi fie prea uşor să văd, chiar şi în incinta acestuia, călugări. Or, dacă îi zăream, să fie pentru o fulgurantă impresie, întotdeauna foarte sobră.
Mă hotărîsem brusc, din şaua bicicletei închiriate de la pensiunea olandezului unde eram cazaţi, să nu mai parcurg în ziua aceea cei cîţiva kilometri care despart centrul oraşului Siem Reap de complexul de temple de la Angkor, ci să fac la dreapta, peste podeţul destul de instabil ţinut deasupra rîului.
Primăvara coreeană începe în China, în deşertul Gobi, printr-un vînticel. Abia după ce pulberea gălbuie, adusă anual de acolo prin aprilie, începe să capete un luciu fosforescent peste mobilele din apartamentele coreene, poţi spune că a început cu adevărat primăvara.
Spre deosebire de japonezi, ba chiar, în pofida lor, coreenii preferă apartamentele cît mai spaţioase, mai confortabile şi mai luminoase. Poţi spune că preţul urcă proporţional nu numai cu suprafaţa, ci şi cu generozitatea ferestrelor.
Pe dealul din Itaewon, profilat discret pe malul nordic, cel vechi, al fluviului seulez Han, în momentul în care străduţa ia o curbă cît se poate de banală, se află cel mai frumos muzeu pe care l-am vizitat vreodată: Muzeul de Artă Leeum, al companiei Samsung.
În fiecare dimineaţă, casa scării unui bloc din Coreea miroase, cald, a cină încălzită în cutii de plastic, ca într-un avion de cursă lungă. Dimineţile coreene sînt liniştite, iar pereţii blocurilor îndeajuns de subţiri încît să auzi cum sfîrîie în tigaie, din toată personalitatea sa de mirodenie tare, kimchi-ul, varza fermentată.
E ceva, o ştim destul de bine, cu insulele şi oamenii lor. Sînt şi alte geografii care predispun la căutări şi reveniri, de la Leh Ladakh-ul indian pînă la Stîncoşii nord-americani, în Ţara de Foc, de la fiordurile norvegiene şi pînă la geografia aproape ficţională a Noii Zeelande.
„O-paaa!“ e cuvîntul – şi, uneori, ritmul – fetelor din Coreea. Bărbaţii coreeni visează ca toată viaţa lor să fie numiţi opa. Tradus în diferite contexte lingvistice şi urbane coreene e combinaţia – letală, pe scara vînătorii erotice – de prieten, frate, iubit, „băiat rău“, care se încruntă butch, dar care zîmbeşte Disney după colţ, să nu i se vadă sufletul roll, baby, roll.
Cînd v-aţi uitat ultima dată cu atenţie la o stradă? Dar aşa, încet, liniştit, ca şi cum ai fi într-o vacanţă? Chiar şi cînd aştepţi preţ de cîteva minute RATB-ul. Ştiu, în România e o întrebare uşor riscantă, aici, acum, mai ales pentru că cei mai mulţi s-ar gîndi la o stradă urbană, cu zăpadă mocirloasă şi alte eterne fanariotisme şi ar avea, din muşchii expresivi ai feţei, un reflex-sudalmă.
Pentru un fost regat ermit, închis etanş, ca o etuvă a istoriei în faţa poftei coloratului dragon şi a silenţiosului samurai, Coreei contemporane de Sud îi cam place să se distreze. Îi place dedulcirea. „A ieşi afară“, la sfîrşitul unei nimicitoare zile de lucru, de minimum 12-14 ore, ori în weekend, e momentul aşteptat de toţi.
