Povestea celor doi grăsani argintii

Pe bulevardul Gangnam din sudul Seulului, deşi e lung şi larg cît pentru cîteva oraşe medii de aiurea, nu este prea indicat să mergi cu autobuzul public. Rişti să rămîi neintegrat. Adică blocat în traficul ultimelor răcnete de maşină personală, coreene sau importate, argintii şi cu geamuri fumurii, ale ultimei tranşe de nobilime

Ori al taxiurilor de culoare gri, pentru mulţimea de gură-cască venită să se surprindă-Instagram lîngă picioruşul vreunei K-prinţese de gheaţă (pentru că se îmbracă toate în argintiu, alb şi o tuşă –

– neagră), alunecînd discret, vag îngrijorat şi distant precum zîmbetul de vedetă temporară care le populează, în inaccesibilul interior argintiu sus-pomenit. 

Fie mergi cu elicopterul şi aterizezi pe platformele şirului interminabil de zgîrie-nori ai companiilor sau al

-ului personal (de unde potentaţii zilei coboară, o ştim din

-uri, pentru a se aşeza, relaxaţi şi crăcănaţi, în nişte jilţuri care se aseamănă picătură-stucatură-înfloritură cu „tronurile“ aurite ale noii aristocraţii de pe alte meleaguri), fie eşti mujic şi atent cu timpul propriu şi iei metroul (care are cîteva staţii în zonă). Fie mergi pe trotuare, mimetic cu spiritul K, adică aferat şi grăbit, spre prima intrare (de cafenea, restaurant

ori magazin

) ca să practici soareaua de largă vitrină. Pe lîngă dress-code şi atitudine, ca să „faci“ Gangnam-ul, trebuie să fii, fireşte, tras prin ineluş. K-pop nu prea vinde locuri pentru graşi. 

Coreea are, însă, doi grăsani

. Pe unul îl cheamă Kim Jong-un, e din Nord, iar pe celălalt îl cheamă Psy (Park Jae-sang) şi e din Sud. Ambii sînt născuţi în familii, cum se spune, afluente. Bunicul şi tatăl lui Kim Jong-un, conducători şi proprietari cu ascendenţă mitologică ai Coreei – ne asigură propaganda lor, cu litere scrise din corpuri umane, pe stadioane vizibile de pe staţii orbitale –, i-au transmis acestuia genele neostaliniste ale conducătorului absolut, două culturi ale personalităţii de periat atemporal, pentru a-l îngădui pe al treilea, manualul roşu despre cum să ţină o ţară întreagă prizonieră, şi o burtă considerabilă, ca însemne ale puterii totale. 

Park Jae-sang s-a născut într-o familie a noii aristocraţii financiare din Gangnam. Tatăl lui, mai modest decît al lui Kim, proprietar însă al unei foarte prospere firme de semiconductori, i-a transmis junelui manualul şi genele (

firele) magice ale stăpînirii Internetului. Despre mame nu se ştiu prea multe. A lui Kim, cînd nu e descrisă în poezie proastă, e secret de stat, a lui Park e mai prozaică, deţine cîteva restaurante, tot în Gangnam, şi ambele au avut grijă, o vedem bine, ca burtica fiilor să stea plină. Şi Kim, şi Park sînt cunoscuţi de cîteva miliarde de locuitori ai planetei Pămînt, dar cifra nu-i prea impresionează. Ei vor să dea, de fapt, lovitura în America. Şi, deşi au jumătatea lor de ţară la picioare – respectiv bocanci –, amîndoi, şi Park, şi Kim, au o ţintă clară: să arate Americii şi lumii adevărul despre Coreea. 

Kim o face cu „ghizi“ teleghidanţi (fie că sînt stadioane ritmice, fie că sînt personali, pentru fiecare turist plonjat în exotismul roşu-Kim). Despre cum şi de ce o face Psy, excelentul comentariu al lui Max Fischer din

de acum cîţiva ani, disecînd mesajul subversiv şi ţinta de piaţă a clipului planetar al lui Psy nu are rival în acurateţe (vezi aici

). Căci dacă pentru un non-coreean, de la hipersimpatica Ellen DeGeneres la nepoţelul meu de 6 ani care îl îngînă încă, hitul lui Psy se reduce, ca orice

global de acest tip, la un ilizibil ritm contagios (la strămoşul său

al lui O-zone, căruia îi corespunde gemelar

Psy a avut simţul de marketing adecvat şi a adăugat un dans contagios de simpluţ – picior (grăsuţ) flexat dreapta, stînga, dreapta-dreapta, mîinile încrucişate pentru a ţine nişte hăţuri imaginare, ori în aer, ca pentru un lasou yankeu), pentru un sud-coreean, e exact aşa cum îl descrie autorul articolului: satiric cu noii îmbogăţiţi locali şi cu toată mucavaua socială aferentă, dar şi cu tradiţii locale, mai mult sau mai puţin legale, dar îndelung cultivate: respectul pentru puterea subterană, mafie şi legi nescrise, rasism şi sexism şi, spre deliciul academic al profesorilor de studii culturale, diverse grade de fetişizări, de la consumismul sexual la alcoolizare ca practică socială. Pînă la acest megahit, Psy era doar un grăsănel marginal K-pop, popular mai degrabă în mediile de stînga prin cîteva poziţii antiamericane (v. viaţa lui wikipediată), decît prin biţi.

Post-„Gangnam style“, clipurile lui majore, „Gentleman“ şi „Hangover“ (

. Snoop Dog – mişcare la care Kim Jong-un a răspuns, pop, cu junkie-funkie-ul lui, afişîndu-se cu Dennis Rodman), continuă o retorică, pentru standardele sud-coreene, hiperstîngistă. Dacă nu ar fi avut succesul comercial global ştiut, ar fi fost de mult anihilate de lumea-K, prea vitrinată. 

În ecuaţia pentru imagine şi „adevăr“ a celor doi grăsani pop, a mai apărut o verigă: filmul

cel cu scandalul asasinării lui Kim Jong-un, hackeritul Sony, sancţiuni şi intervenţii la cel mai înalt nivel politic. Filmul, „foarte amuzant, foarte imbecil“, aşa cum laser îl descrie Jordan Goffman în cronica din

: (v. aici:

), este – ne spune cu umorul cronicarul – de fapt despre altceva. Despre cururi. Mari, grase şi tari. Şi Psy, şi Kim Jong-un par să tot vrea să ni le arate, şi nu ştiu, zău, dacă e o strategie media prea bună.

Foto: B. Tănase