bolero de travel

„Destinul“, afirmă el, „ca și caracterul, nu poate fi deslușit într-o privire de ansamblu decît prin semne, și nu în sine, deoarece dacă cutare sau cutare trăsătură de caracter, cutare sau cutare înlănțuire a destinului se oferă nemijlocit privirii, semnificația acestor concepte este totuși un ansamblu coerent care nu este «la fața locului» decît în semne, din cauză că se situează dincolo de ceea ce se poate vedea nemijlocit.“

Îmi improvizase mamaia dintr-un ibric ruginit un soi de cădelniță, în care-mi punea puțin jar și toată ziua sau cît mă ținea cheful cădelnițam firele de ceapă pe pămîntul reavăn de primăvară sau florile sau găinile.

O luam pe drumușorul pentru mașini, nepietruit, de glod cu iarbă, spre panta mormîntului bunicului meu.

Acum, trebuie să vă spun că eram foarte obișnuit să ascult sau să citesc povești, basme, de foarte mic.

Am fost, mulți ani, copil de altar la Mănăstirea „Sfinții Voievozi Mihail și Gavriil“ din localitatea mea natală, Slobozia, județul Ialomița. Cred că pînă în vara dintre a șaptea spre a opta.

Mult timp nu am înțeles prea bine frumusețea orașelor mici, cele care nu sînt consacrate turistic.

Călătoresc fără să aibă măcar un minim plan, fără să se gîndească la vreo piață istorică, la o anume plajă sau vreun restaurant cu nu știu ce mîncare specială. Se urcă pur și simplu în mașină, în vreun tren sau își rezervă un bilet de avion.

Se îndreptau – așa cum spunea minunata poetă Svetlana Cârstean în seara din vara aceasta pe acoperișul unui oraș retrezit, „cine nu e mîngîiat nu există“ – spre forma de afecțiune pe care adormitul lor oraș o oferea. Spre adierea proaspătă de acolo.

Nici părinții noștri nu călătoreau prea des. În blocul de pe Aleea Rondă, ei nu se deosebeau deloc de majoritatea contemporanilor lor de la sfîrșitul comunismului.

Una din plăcerile călătoriei departe de locurile în care îți hașurezi harta zilnică – o știm mai mult sau mai puțin cu toții – este redescoperirea peisajului.

Într-un eseu din minunata ei carte Despre fotografie, Susan Sontag scrie la un moment dat despre efectul liniștitor pe care fotografiile de călătorie îl au asupra anxietăților, de­zo­rientărilor turiștilor moderni extrași dintr un mediu dominat de „etica foarte rigidă a muncii“. Ce faci cu mîinile, acest rezistent simbol al muncii, atunci cînd te extragi din rutina zilnică și te ­arunci în timpul suspendat al călătoriei, al vacanțelor? Faci poze, spune tandru-ironic Sontag, ca „un surogat priete

Cu toată apa mai liniștită din acea di­mineață, am urcat în mica am­bar­cațiune motorizată – cu un coviltir foarte jos care te făcea să te simți și mai apropiat de apă, și mai aproape de nesigurul ei – destul de anxios.

Călătoria doar de dragul drumului o găsești și la navetistul care își cunoaște deja vecinii de călătorie în vreun compartiment de tren sau în vreun microbuz prăfuit, la șoferul care știe deja toate gropile unei șosele și cărora le dă eventual un nume mai haios pentru a-și omorî timpul și a mai alunga puțin din nervi.

Piața în care era librăria și-a schimbat de atunci de nenumărate ori înfățișarea. A găzduit un mini-parc, o fîntînă, coșuri de baschet. De cîțiva ani buni e un șantier al unei aproape – dat fiind traficul local – suprarealiste parcări subterane.

Am ieșit afară și, pe o plăcuță ascunsă de cîțiva arbuști înfloriți, am văzut că locul se chema „Utopia“.

M-am nimerit odată la Seul, în plimbările mele cu bicicleta de-a lungul fluviului Han, la o expoziție stradală de fotografie.

Răspunde moale, fără emfază, frumuseților locurilor vizitate, le fotografiază (obligatoriu cu un aparat mic și neprofesionist sau cu un telefon). Sau nu le fotografiază deloc.

Xenu tocmai descoperise cum se deschide cutia, pe unde trebuie să împingă ca să deschidă aricii, să slăbească fermoarul și să se strecoare afară.

Fostul palat semăna mai degrabă cu o casă boierească mai mare, cu camere simplu decupate.

Așa protestează New York-ul, prin evenimente și distracție, prin oameni care vor să se simtă liberi, naturali, indiferent de culoarea pielii, religie sau orientare sexuală, pe care îi unesc alte lucruri și care se simt bine împreună.

A doua zi, la sosire, am urcat într-un fel de mocăniță care ne-a traversat Mekongul spre Vientiene în ritm de trei metri pe oră, spre disperarea și în tăcerea tuturor.

Se vorbește de „invidia de Facebook“ ca factor de decizie în alegerea locului sau a experiențelor dintr-o călătorie, mai precis care e potențialul unui, să zicem, zbor cu balonul să genereze fotografii care să stîrnească o reacție cît mai puternică la prietenii tăi de pe Facebook.

Zăpada de altădată, cînd gerul nu afecta deloc bucuria de a construi, gașcă de copii cu mîinile înghețate în mănuși ude, cazemate făcute bulgăr cu bulgăr fără să ne fi simțit deloc înghețați.

Mai în glumă, mai în serios, i-am informat pe cei dragi și apropiați să facă bine ca următorul revelion să fie într-o insulă tropicală, cu peștișori colorați și ape turcoaz.

Cu ele revine, mai ales acum, la sfîrșit de an, amintirea unui Zen pe care îl regăsesc, altfel, din ce în ce mai rar. Poate doar în imaginea unei prime zăpezi, privite de la fereastră. Cu siguranță, însă, în liniștea cu care trec de la o pagină citită la alta nouă.

Pe plajă, Moșii își etalau pătrățelele de pe abdomen la soare și maimuțele furau decorațiunile din baruri și urcau cu globurile în palmieri.

Să-ți aduci aminte de beneficiul anonimității e o bucurie pentru care nu s-a inventat vreo rețetă. Și nici nu cred că trebuie. Că stai uitat la soare pe vreo plajă din Thailanda sau în Vamă, că urci pînă la cel mai înalt vîrf de pe muntele din jurul unui oraș, că te întîlnești cu un zîmbet anonim care îți explică generos o direcție e o formă a inocenței de care nu ar trebui să uităm atît de repede.

Bine, dar uite, Trump nu și-a plătit taxele, voi vi le plătiți. Da, pentru că e inteligent, tocmai pentru că el știe că sistemul e greșit, îl poate schimba. Dar cum vorbește de femei. Eee, domnișoară, așa sîntem noi, băieții, spunem multe cînd nu sînt ele de față, dar tot de soții ascultăm. Cumva, discursul lor era o replică într-o oglindă mai mică și cumva mai inocentă a discursului lui Trump.

Ceea ce mă atrăgea în Coreea de Sud era dorința celor pe care îi întîlneam, de la studenții veseli și respectuoși, fără să fie falși-scorțoși, pînă la vînzătorii din piețe de a te face să te simți integrat.

Rîsetele și glumele s-au transformat în anxietate, frică și șoc. Nu se poate, nu pot să cred! O fată de la masa vecină face atac de panică. Alții plîng sau țipă.

Acea călătorie care te face să-ți oferi un reboot, repornirea de care avem din cînd în cînd atîta nevoie.

Poți trăi bine-mersi o zi sau cîteva și fără cinci creme de corp, espresso machiatto sau saltea cu memory foam.

Acum, cînd mă plimb pe străduțele cu parfum vechi ale Bucureștiului și ajung în fața unei ferestre zidite dintr-o casă părăsită, nu mă încearcă doar tristețea de a vedea lăsat un loc în paragină, ci am sentimentul că pot vedea o poveste în spatele ei pe care o pot așeza ca într-un Rubik, alături de altele pe care istoria mare, cu toate încrîncenările și injustițiile ei, nu le-a șters.

Cele 4213 mucuri de țigară fumate de Füsün sînt aici. La fel și toate obiectele furate de Kemal din casa ei și duse în apartamentul din blocul Compasiunea, de la solnițe, chei la răzătoarea de gutui sau la cîinii de porțelan de pe televizor, aici e rochia lui Füsün de cînd învăța să conducă automobilul, hărțile imaginare ale lui Kemal, medicamentele tatălui lui, auzi zgomotul valurilor în care înotau împreună, muzica de atunci, te uiți la ce mînca acasă la tanti Nesibe și vezi ce privea atunci c

Sînt foarte rari coreenii din Sud care să-și păstreze o locuință mai mult de cîțiva ani. Motivele sînt în principal economice, un apartament în proprietate personală costă foarte mult, și atunci sînt mulți cei care preferă varianta închirierii.

O librărie de genul acesta îți dă impresia că sigur o să-ți placă și cărțile pe care nu le știi. Că selecția e atît de atentă încît te bucuri de fiecare descoperire. L am întrebat pe librar cine alege cărțile.

Obiceiul asiatic cu care m-am acomodat foarte repede e mîncatul cu bețigașe.

Răsfoiesc cărticica Burning Man cu programul camp-urilor, citind amuzată activitățile.

Pentru mirii de la acea nuntă, ca și, poate, pentru participanții din curtea MȚR, evenimentul își avea propria încărcătură emoțională. Pentru mine și prietenii cu care mai eram era doar atît, un spectacol, o reconstituire, o mică regie recentă a unor ritualuri foarte vechi.

Burning Man atrage tot felul de oameni, de la vedete la executivi din companiile de tech din Silicon Valley, de la hippioți de modă veche sau hipsteri curioși, de la familii cu copii, la fani de EDM. Oricine e binevenit, indiferent de rasă, orientare sexuală, preferințe, statut social etc., unul dintre principiile Burning Man fiind incluziunea radicală.

La înmormîntare, doar familia foarte apropiată intră în contact vizual cu coșciugul decedatului. Pentru toți ceilalți rămîne în urmă doar corpul fotografic și, eventual, o moviliță Zen integrată în peisajul montaniard.

Nu mai sînt multe semne ale spiritului hippie în San Francisco, cel puțin nu vizibile.

Coreea de Sud nu mai are sate. Cele cîteva case răzlețe, de obicei de-a lungul unor rîuri sau în insule, sînt extrem de paupere în comparație cu îndrăznelile arhitecturale ale aglomerațiilor urbane.

O bună parte din Washington e un muzeu în sine, cu monumente după monumente și memoriale după memoriale.

Nu ar mai fi trebuit să fiu surprins de intensitatea ploii musonice, care ține uneori 24 de ore din 24.

Viața în Marele Măr, mai ales cînd vorbim de Manhattan, nu seamănă atît de mult cu stilul cu care poate sîntem obișnuiți. Mare, agitat, scump, aglomerat, plin de provocări, un miraj pentru mulți și, nu mai puțin, o încercare, orașul are un dinamism care te face să-ți reconsideri un pic părerile despre un lifestyle normal.

Știm bine cum arată fețele căldurii în București. Cum se scurg una-n­tr-alta, cum își sprijină laturile scurse de copaci.

E un mix care mă face să mă bucur prea puțin de cel mai frumos și mai bine organizat festival la care merg de patru ani. Nimic nu-mi convine. Mă adăpostesc de ploaie pe unde apuc, citesc știrile obsesiv pe sub pelerină, fac scenarii, apar emoții într-un mix nou. Am senzația că lumea așa cum o știu se duce naibii.

Trebuie să-ți notezi, nu pentru că ai uita locurile (pentru asta sînt fotografiile și eventuala memorie a sensibilității momentului), ci pentru că numai așa poți reveni, reciti experiența. Am, fără să fiu deloc un „shooter“ avid, cu mult peste zece mii de fotografii din locurile pe unde am fost în ultimii cinci ani.

N-am stat mult pe gînduri cînd a fost să-mi iau bilet la Burning Man.

De unde vin diferențele? Cele care îl „dor“ cel mai tare pe neofitul trezit cu bilet la Burning Man pentru prima oară în viață sînt cele logistice: nu se poate cumpăra nimic de acolo. Nimic, nimic? Nimic, nici apă, nici mîncare, nici bere, nici tricouri de festival.

Cu cîteva luni înainte de vizita propriu-zisă, stăteam toți trei la mine în birou, uitîndu-ne absolut fascinați cum Google Maps deschidea geografia fotografică a locului. Mai din­tr-un unghi, mai din street view, mai luînd-o la pas digital, centrul Chișinăului ni se deschidea ca o prăjiturică cu răvaș digitală.

Te poți plimba în voie prin clădirea uriașă pentru a te convinge că Paradisul chiar e o bibliotecă. Mai mult decît atît, e un loc unde poți lucra sau studia, chiar dacă nu ai abonament. Te legitimezi, intri și poți petrece cîteva ore bune în compania cărților sau, pur și simplu, scriind în liniște.

Ca mai toate locurile de acest fel din lume, răspîndite ca mici puncte colorate ale diversității, și aceste baruri sau cafenele sau cluburi de noapte au cam aceleași nume: Soho, Queens (sau, tot în Itaewon, dar puțin mai departe de aceste străduțe, Berlin). Micul district Castro local.

După o primă noapte în care m-am trezit tocmai cînd ieșea cineva din cameră după ce furase niște bani, i-am dat un SMS lui Desirée la 4 dimineața, panicată, să ne dea un număr de la poliție. Răspunsul a venit liniștit după ceva timp: nu e cazul, nu vă agitați, poliția nu face nimic, pierdeți timpul, mîine vă mutați la gazda mea.

Cred că au fost opt cutii mari de poștă. Atît am trimis înapoi în România, după cei șase ani coreeni. Le-am strîns și le-am sortat repede și obosit, cam în cinci zile, la întoarcerea dintr-o excursie – lungă, bună și terapeutică, în Asia de Sud-Est.

A merge cu cortul pe Coasta de Azur e ca și cum ai merge la un hotel superluxos într-o țară supersăracă. Dar deh, după o scurtă trecere în revistă a site-urilor de booking de hoteluri, bugetul a zis nuuuu, cort sau mergi în Vamă. Iar în Vamă am mai fost – doar de zece ori pe an. Și nu au stridii.

Se așază în jurul profesorului/profesoarei și de-a lungul pereților, iar unul dintre ei îi așază o insignă cu o garoafă roșie în piept, îi oferă un mic cadou din partea tuturor, iar ceilalți, împreună cu restul studenților din sala de curs, în picioare, încep, mai întîi timid, să cînte un cîntec care se cheamă „Grația profesorului“.

Țin minte diminețile de după, mai mereu însorite, mereu nostalgice după căldura statului împreună cu ai tăi. Sărbătorile acestea au ceva departe-aproape cu ele, fie că ești la mii de kilometri de casă, fie că ești la o masă cu familia.

Zborurile lungi și dese, cheia marilor oboseli, enervări, mers de zombie prin aeroportul unde faci escală și promisiunea că data viitoare îți aduci tot ce trebuie. După multiple încercări, acum chiar reușesc să-mi aduc aminte ce îmi trebuie la zborurile lungi.