Cristina FOARFĂ

Xenu tocmai descoperise cum se deschide cutia, pe unde trebuie să împingă ca să deschidă aricii, să slăbească fermoarul și să se strecoare afară.

Așa protestează New York-ul, prin evenimente și distracție, prin oameni care vor să se simtă liberi, naturali, indiferent de culoarea pielii, religie sau orientare sexuală, pe care îi unesc alte lucruri și care se simt bine împreună.

Se vorbește de „invidia de Facebook“ ca factor de decizie în alegerea locului sau a experiențelor dintr-o călătorie, mai precis care e potențialul unui, să zicem, zbor cu balonul să genereze fotografii care să stîrnească o reacție cît mai puternică la prietenii tăi de pe Facebook.

Mai în glumă, mai în serios, i-am informat pe cei dragi și apropiați să facă bine ca următorul revelion să fie într-o insulă tropicală, cu peștișori colorați și ape turcoaz.

Pe plajă, Moșii își etalau pătrățelele de pe abdomen la soare și maimuțele furau decorațiunile din baruri și urcau cu globurile în palmieri.

Bine, dar uite, Trump nu și-a plătit taxele, voi vi le plătiți. Da, pentru că e inteligent, tocmai pentru că el știe că sistemul e greșit, îl poate schimba. Dar cum vorbește de femei. Eee, domnișoară, așa sîntem noi, băieții, spunem multe cînd nu sînt ele de față, dar tot de soții ascultăm. Cumva, discursul lor era o replică într-o oglindă mai mică și cumva mai inocentă a discursului lui Trump.

Rîsetele și glumele s-au transformat în anxietate, frică și șoc. Nu se poate, nu pot să cred! O fată de la masa vecină face atac de panică. Alții plîng sau țipă.

Poți trăi bine-mersi o zi sau cîteva și fără cinci creme de corp, espresso machiatto sau saltea cu memory foam.

Cele 4213 mucuri de țigară fumate de Füsün sînt aici. La fel și toate obiectele furate de Kemal din casa ei și duse în apartamentul din blocul Compasiunea, de la solnițe, chei la răzătoarea de gutui sau la cîinii de porțelan de pe televizor, aici e rochia lui Füsün de cînd învăța să conducă automobilul, hărțile imaginare ale lui Kemal, medicamentele tatălui lui, auzi zgomotul valurilor în care înotau împreună, muzica de atunci, te uiți la ce mînca acasă la tanti Nesibe și vezi ce privea atunci c

O librărie de genul acesta îți dă impresia că sigur o să-ți placă și cărțile pe care nu le știi. Că selecția e atît de atentă încît te bucuri de fiecare descoperire. L am întrebat pe librar cine alege cărțile.

Răsfoiesc cărticica Burning Man cu programul camp-urilor, citind amuzată activitățile.

Burning Man atrage tot felul de oameni, de la vedete la executivi din companiile de tech din Silicon Valley, de la hippioți de modă veche sau hipsteri curioși, de la familii cu copii, la fani de EDM. Oricine e binevenit, indiferent de rasă, orientare sexuală, preferințe, statut social etc., unul dintre principiile Burning Man fiind incluziunea radicală.

Nu mai sînt multe semne ale spiritului hippie în San Francisco, cel puțin nu vizibile.

O bună parte din Washington e un muzeu în sine, cu monumente după monumente și memoriale după memoriale.

Viața în Marele Măr, mai ales cînd vorbim de Manhattan, nu seamănă atît de mult cu stilul cu care poate sîntem obișnuiți. Mare, agitat, scump, aglomerat, plin de provocări, un miraj pentru mulți și, nu mai puțin, o încercare, orașul are un dinamism care te face să-ți reconsideri un pic părerile despre un lifestyle normal.

E un mix care mă face să mă bucur prea puțin de cel mai frumos și mai bine organizat festival la care merg de patru ani. Nimic nu-mi convine. Mă adăpostesc de ploaie pe unde apuc, citesc știrile obsesiv pe sub pelerină, fac scenarii, apar emoții într-un mix nou. Am senzația că lumea așa cum o știu se duce naibii.

N-am stat mult pe gînduri cînd a fost să-mi iau bilet la Burning Man.

De unde vin diferențele? Cele care îl „dor“ cel mai tare pe neofitul trezit cu bilet la Burning Man pentru prima oară în viață sînt cele logistice: nu se poate cumpăra nimic de acolo. Nimic, nimic? Nimic, nici apă, nici mîncare, nici bere, nici tricouri de festival.

Te poți plimba în voie prin clădirea uriașă pentru a te convinge că Paradisul chiar e o bibliotecă. Mai mult decît atît, e un loc unde poți lucra sau studia, chiar dacă nu ai abonament. Te legitimezi, intri și poți petrece cîteva ore bune în compania cărților sau, pur și simplu, scriind în liniște.

După o primă noapte în care m-am trezit tocmai cînd ieșea cineva din cameră după ce furase niște bani, i-am dat un SMS lui Desirée la 4 dimineața, panicată, să ne dea un număr de la poliție. Răspunsul a venit liniștit după ceva timp: nu e cazul, nu vă agitați, poliția nu face nimic, pierdeți timpul, mîine vă mutați la gazda mea.

A merge cu cortul pe Coasta de Azur e ca și cum ai merge la un hotel superluxos într-o țară supersăracă. Dar deh, după o scurtă trecere în revistă a site-urilor de booking de hoteluri, bugetul a zis nuuuu, cort sau mergi în Vamă. Iar în Vamă am mai fost – doar de zece ori pe an. Și nu au stridii.

Zborurile lungi și dese, cheia marilor oboseli, enervări, mers de zombie prin aeroportul unde faci escală și promisiunea că data viitoare îți aduci tot ce trebuie. După multiple încercări, acum chiar reușesc să-mi aduc aminte ce îmi trebuie la zborurile lungi.

New York-ul trăiește prin evenimentele alternative, prin „dubioșenii“, prin chestii „marginale“, prin lucruri pe care nu le-ai vedea cu atîta naturalețe într-un așezat oraș european (poate cu excepția Berlinului sau a Londrei) sau în majoritatea celorlalte orașe americane.

Despre Vail se spune că e „ca nimic altceva pe Pămînt“. Spun chiar ei, de altfel, în sloganul stațiunii, mizînd pe wow-ul ieșit din gura schiorilor și a boarderilor, pe sub cască, atunci cînd dau cu nasul de zăpadă, se pierd pe sutele de pîrtii sau ajung în bowls cînd pică soarele în acel fel.

Îți amintești, la caruselul din Central Park, că aici Holden Caulfield o privea pe sora lui mai mică, Phoebe, bucurîndu-se de joacă, dar și că Salinger stătea undeva aproape, în Upper West, și nu poți trece pe lîngă Tiffany’s fără să te gîndești la Truman Capote.

Bună ziua, sînt Cristina și sînt dependentă de mersul pe jos. Mă pot plimba cu orele, de dimineața pînă noaptea, cu opriri, firește, în locuri de vizitat, terase, magazine sau altele. Dar la finalul unei zile „pline“, tot 15-20-25 (cred că n-am sărit de 30) de kilometri îmi înregistrează aplicația de pe telefon că am făcut pe jos.

Plouă în prima zi pe South Beach. Vreme de ianuarie, așa cum poate fi ianuarie la tropice, cu ploi scurte și o răcoare ce pare de-a dreptul caniculară după cele multe grade cu minus de la care veneam din New York.

Crăciunul m-a izbit fix în față, multiplicat și clătinîndu-se: era SantaCon, o sărbătoare „tradițională“ în care cîteva zeci de mii de oameni se îmbracă în Moș Crăciun, reni, Crăciunițe, elfi sau orice altceva legat de temă („ugly sweaters“ se pun și ele) și merg din bar în bar.

Tema petrecerii e una literară, aflu cu o foarte plăcută surprindere. Că poți să te îmbraci în personajul preferat (cu excepția cîtorva, asta nu s-a prea întîmplat) și că ai tot felul de gimmicks cu tentă literară.

„Și cum sînt musulmanii din țările unde ai fost?“, mă întreabă în ultimul timp din ce în ce mai mulți amici, în contextul discuțiilor despre refugiați, Siria, atacuri teroriste, drepturile omului, poeți condamnați la moarte în Arabia Saudită și altele. Răspunsul e simplu: mai buni, mai răi, la fel ca toți oamenii.

A fost apoi Parisul sumbru, de sfîrșit de iarnă, cînd trăiam primul meu șoc și m-am dus acolo pentru cîteva zile ca să mă rup de realitatea de aici. Mă plimbam pe străzi și nu vedeam nimic, sub o lumină apăsătoare, făcută bucăți, cu un amalgam de sentimente de tristețe, luptă, frică, neprevăzut și moarte interioară.

În România nu avem „obsesia asta“ a incendiilor, că lucrurile se fac de formă atunci cînd se fac, că habar n-avem să folosim un extinctor sau să ne luăm minimele măsuri de precauție. N-am fost formați așa, nu e mindset-ul nostru, noi ne gîndim că „n‑are cum să mi se întîmple tocmai mie“.

De unde vine prejudecata asta, nu doar a mea, că exagerează, cîte incendii pot fi? Din lipsă de educație și prostie în ceea ce privește măsurile de siguranță. Și din inconștiență. Din faptul că în România nu avem „obsesia asta” a incendiilor, că lucrurile se fac de formă atunci cînd se fac, că habar n-avem să folosim un extinctor sau să ne luăm minimele măsuri de precauție.

Şapte dimineaţa în New York. Năucă, între două fusuri orare, stau pe scara de incendiu şi-mi fumez prima ţigară de dimineaţa. Nu ştiu să dezactivez detectoarele de fum şi nici nu ştiu dacă reacţionează la doar cîteva fumuri de ţigară, ca să risc.

Glumeam că erau ocupate restaurantele de nuntă din Bucureşti şi s-au terminat sarmalele, aşa că au fost obligaţi de soartă şi de criză să ducă cincizeci de invitaţi în Grecia şi să-i îndoape cu fructe de mare şi tzatziki.

Nu i-am înţeles niciodată pe cei care, în Asia fiind, de exemplu, se opresc la primul McDonald’s sau KFC şi mănîncă de acolo, refuzînd să încerce măcar ce pun localnicii în farfurie. Sau pe cei care, la Mediterană fiind, cu munţi de fructe de mare, peşti şi legume proaspete, apelează tot la „tradiţionala“ ceafă cu cartofi prăjiţi.

Primul şoc al lui Alexandru, cînd a mers acum doi ani, a fost unul dintre cele mai bune spitale din Lagos. Clădiri mici, cu etaj, din lemn, barăci simple pe un teren viran, fără garduri, cu găini alergînd bezmetice de colo-colo. În saloane, nu toate cu uşi sau ferestre, 50-60 de oameni stau înghesuiţi în paturi vechi.

Mă uitam, din curiozitate, pe ofertele agenţiilor de turism pentru ţări aşa-zis exotice. Cuba, Thailanda, Bali, cele „clasice“. Sute, mii de euro pentru una-două săptămîni, cu avion şi cazare într-un loc. Aşa înţeleg cînd spune cineva „N-am bani să merg acolo, e prea departe, prea scump“. E scump. Dar se poate şi altfel.

„Plec vreo două săptămîni. Dar o să fiu disponibilă aproape mereu, o să muncesc de acolo.“ „Cum adică munceşti? Vacanţa e pentru relaxare.“ Mda, poate data viitoare, îmi tot zic înainte să bag laptop-ul în rucsac, să mă asigur că am încărcător, roaming, conexiune de date pentru mail-uri inopinate şi un to do list adus la zi.

Nu mai e un secret pentru nimeni că vremea de la Electric Castel n-a ţinut cu noi şi că ploaia ne-a luat mai pe nepregătite decît pe autorităţi în prag de iarnă. Dovadă stă aglomeraţia din orice magazin de pe drumul Bucureşti-Cluj unde s-ar fi putut vinde cizme de cauciuc, pelerine sau măcar saci de gunoi.

Chiar dacă, se ştie, „viaţa mea e-un şpriţ de vară“, aş nuanţa un pic – viaţa mea e un week-end lung de vară, răcorit cu ceva şpriţuri, limonade şi prosecco-uri, şi cu o dorinţă acută de a evada săptămînă de săptămînă.

Dacă aş fi fost un extraterestru aterizat prin voia lui Fidel în Cuba, nu mi-ar fi luat mult să aflu, pe lîngă multe alte lucruri utile cum ar fi care e cel mai bun rom, cum se pufăie un trabuc sau că despre Che numai de bine, că aici a trăit cîndva un scriitor american, mare iubitor de cocktailuri, de mare şi plimbări lungi.

Am fost în Nepal acum patru ani. Venită din India, Nepalul mi s-a părut raiul budist pe pămînt. Contrastul era izbitor de cum treceai graniţa. Poate unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am văzut vreodată a fost Pokhara, cu vîrfurile oglindite perfect în lacul Fewa.

Prima dată cînd o vezi pe Ana, nu-ţi poţi lua ochii de la ea. Nici a doua oară. Frumoasă, expresivă, plină de energie, cu dansul în sînge, mereu rîzînd şi glumind înţelegătoare pe seama fetelor cărora li se citeşte durerea pe faţă la fiecare fandare, la sala de aerobic unde predă, Ana pare întruchiparea bunei-dispoziţii.

Să păşeşti, la propriu, în lumea unei cărţi e o experienţă pe care cititorul pasionat şi-o doreşte de pe vremea cînd citea poveşti cu zmei şi prinţese. Să fii acolo, în ea, să capete concreteţe, să îţi completezi imaginaţia cu obiecte adevărate, ca într-un puzzle pe linia fină dintre ficţional şi real.

De ani de zile, dacă te trezeşti că vrei să mergi la Sleep no more în New York, nu ai nici o şansă. Ar fi trebuit să rezervi bilet cu mult timp înainte. Mai mult decît ce înţelegem în general prin teatru, Sleep no more e o experienţă.

Nu înţeleg fascinaţia pentru Dubai, ridic o sprînceană cînd văd că mai ştiu eu ce vedetă mondenă sau politician s-a dus acolo să se relaxeze sau să facă shopping (sau să agaţe vreun prinţ arab, după caz). Sînt atîtea locuri mai faine pentru asta!

Merg pe stradă alături de doi tineri de 20 de ani. Îi cunoscusem întîmplător şi, ca mai toţi iranienii care intră în vorbă cu tine, au vrut neapărat să bem o cafea împreună. Simpatici, dezinvolţi, îmi povesteau vieţile lor în timp ce se hîrjoneau pe stradă, se alergau şi se pupau, cam ce fac toţi tinerii de 20 de ani.

Unul dintre primele lucruri pe care le-am făcut cînd m-am trezit, brusc, într-o situaţie insuportabilă şi imposibilă pentru mine, a fost să-mi iau un bilet de avion către Paris. Primul mecanism de supravieţuire care s-a activat. N-a fost fugă, ci pur şi simplu aveam nevoie de sentimentul distanţei.

Cînd Adinel mi-a spus că pleacă pe Kilimanjaro, m-am gîndit că, probabil, eu nu aş face lucrul ăsta. Chiar dacă nu e unul dintre cei mai grei munţi (citisem despre ascensiunile pe Everest sau pe alţi optmiari), Kilimanjaro mi se părea o provocare fizică şi mai ales psihică.