Dacă estimez corect, am coborît azi vreo 35 de kilometri cu snowboard-ul. Cea mai lungă coborîre a avut peste 10 kilometri şi am numit-o pîrtia perfectă – lungă, destul de abruptă şi de lată încît să cobori în curbe line, deschise, dar şi suficient de liniştită încît să nu-ţi rupi nimic.
Îmi zicea un amic că abia în călătorie vezi adevărata faţă a cuiva, iar pe net citeam un articol amuzant, în care se spunea că nu trebuie să te căsătoreşti cu cineva înainte de a călători împreună. Refuz să cred asta.
Citesc de cîteva zile ştirile despe restabilirea relaţiilor dintre Cuba şi SUA, despre ridicarea embargo-ului, despre deschiderea Cubei spre Occident şi despre posibile scenarii cu ce va urma. Nu pot să nu mă bucur foarte mult pentru oamenii de acolo, cu siguranţă vor trăi considerabil mai bine şi viaţa lor se va schimba.
Cînd mă uitam la pozele unui amic proaspăt întors din Thailanda, am văzut brusc negru în faţa ochilor. De fapt, nu era chiar negru, ci un maro deschis, cu dungi negre, un pic de alb şi o textură pufoasă. Tigri! Amicul meu avea poze cu el mîngîind tigri la celebrul templu din Kanchanaburi, de lîngă Bangkok.
Cu două săptămîni înainte, nu ştiam c-o să merg în Cipru la final de noiembrie. Decizia a fost spontană, după o idee prinsă în zbor de la un prieten, susţinută de nişte bilete de avion care, luate cu o săptămînă înainte, costau cam cît trenul pînă la ai mei, în provincie. Şi ai mei stau aproape de Bucureşti.
„Dumneata chiar ai de gînd să stai toată ziua cu noi?“ – mă întreabă o doamnă din comisia electorală, la ora 6,25, cînd ajung în comuna Singureni, judeţul Giurgiu, şi mă prezint cu acreditarea de observator la secţia care se află în clădirea Primăriei.
Cunoscut şi sub numele de Imperator, datorită foarte popularului blog de călătorii (www.imperatortravel.ro) pe care-l are, Cezar Dumitru a mers în aproape o sută de ţări, pînă acum. Oricînd îl cauţi, Cezar este mereu în altă parte, fiind implicat în mai multe proiecte legate de călătorii.
Instinctele noastre n-au dat greş decît pe jumătate. Avea şi Ammare dreptatea lui, nu e mare lucru de văzut în satul Shashamane, biserica rastafari e, de fapt, o baracă, şi nu e nimic „de vizitat“. Şi totuşi, cum să ratezi experienţa de-a fi întîmpinat la poarta sfîntului lăcaş de un grup de băieţi pioşi, care vor să-ţi vîndă canabis?
Nu mai fusesem la Amsterdam de aproape zece ani. Mi-l aminteam mare, agitat, respirînd libertate, relaxare, distracţie, dezinhibare, un loc ideal, unde poţi fi tu însuţi fără nici o restricţie şi fără nici o privire dezaprobatoare.
Mereu mă gîndesc că pot vedea oricînd locurile care sînt prea aproape, dar ajung cel mai greu în acel spaţiu. Sînt aici, ajung repede, nu mă gîndesc că trebuie să-mi rezerv timp pentru ele, aşa că, recunosc, nu prea am umblat prin vecini cît aş fi vrut. Aşa s-a întîmplat şi cu Chişinăul.
Am cunoscut-o pe Alina acum vreo doi ani, cînd făcea haine şi accesorii de inspiraţie literară. Simpatică, energică, cu multe idei, Alina Ene e genul de persoană care pare dispusă să încerce orice. Acum vreun an, mă întreba de trasee de bicicletă prin România şi-mi propunea să facem ieşiri pe două roţi împreună.
Chiar dacă ajungi întîmplător în mica aşezare de aproximativ 500 de locuitori din nordul Etiopiei, Awra Amba, fără să ştii nimic, îţi dai seama că ceva e „în neregulă“. Nu eşti înconjurat de copii care cerşesc, e foarte curat, vezi bărbaţi care ţes şi femei care muncesc cîmpul, e linişte şi nu există biserică. Ţi se pare o utopie.
Taj Mahal-ul îţi taie răsuflarea. E atît de frumos, de imaculat, atît de contrastant cu haosul din jur, un loc care chiar îţi transmite pace, iubire şi dor. E unul dintre cele mai frumoase şi impresionante monumente pe care le-am văzut vreodată, mai ales în lumina apusului sau oglindit în fîntînile din faţă, în minunata grădină care-l înconjoară.
În rucsacul meu intră cam şapte kilograme. Motivul pentru care nu-mi iau un troller, ca oamenii „civilizaţi“, e ceva mai complicat: cum plimb eu troller-ul prin hîrtoapele din India, cum îl trec dintr-un autocar în altul în Iran şi ce fac cu el cînd am de alergat, inevitabil, spre aeroport că pierd avionul?
Acum cîţiva ani, cînd am ajuns prima oară la Sulina, puteai să storci apă din noi. Stăteam la nişte oameni în Periprava şi ne plimbaserăm toată ziua cu barca prin ploaie. Era o ploaie constantă, nu foarte rece şi nici foarte puternică, dar care, după cîteva ore, îţi intră-n oase, în ciuda tentativelor de pelerine găsite la chioşc.
Unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică din Europa, organizat impecabil, Rock Werchter şi-a început zgomotoasa istorie în 1976. Pe aici au trecut, în ultimii ani, majoritatea artiştilor mari la care vă puteţi gîndi, de la Coldplay şi Red Hot Chilli Peppers, la Depeche Mode, David Bowie, Bjork sau Rammstein.
Mult timp după ce am luat biletele de avion, mi-am dat seama că o să prind finala campionatului mondial fix în Germania. Şi dacă o să cîştige? – m-a străbătut un fior metafizic. Finala ca finala, dar am prins meciul cu Brazilia, mai întîi.
De fiecare dată cînd plec într-o călătorie, îmi propun – de data asta sigur, fără excepţie, neapărat, nu se poate altfel – să îmi notez cît mai mult din ceea ce văd, din discuţii, din micile detalii care fac diferenţa între un drum cu ghidul în mînă şi unul cu oamenii în faţă.
Jocul nostru preferat în Marrakech era să ne cronometrăm în cît timp traversăm Djemaa el Fna şi dacă reuşim să facem asta fără să ne aşezăm la masă. Dacă în timpul zilei, Djemaa el Fna era aglomerată, ei bine, seara era incredibil de aglomerată.
„Mergem la nuntă“, mă anunţă Desiree, pe care o cunoscusem de cîteva zile şi care stătea de luni bune în India. Ca fetele, prima întrebare a fost: în ce ne îmbrăcăm? Nu prea merge în tenişi şi-n pantaloni scurţi, nu? Nu. Sari-uri, am decis.
Mi-am înnebunit prietenii. De fiecare dată, fără excepţie, cînd trec pe Podul Galata (şi se întîmplă des), mă opresc şi exclam: „Cît de frumos este oraşul ăsta!“ Sentimentul de uimire sinceră şi entuziasm în faţa congruenţei arhitecturale şi a zumzetului străzii este mereu acelaşi.
Am ajuns în micul aeroport thailandez un pic înainte de 6 dimineaţa, cu ochii lipiţi de somn, cu o cafea to go în mînă şi cu amintirea Laos-ului foarte prezentă în minte. În aeroport nu era nimeni. Pe panou nu era nici un zbor. Paznicul ne explică: „No flight, ma friends, no flight.“ Ne uităm pe bilet. Zborul era, evident, a doua zi.
„New York?” îi văd pe mulți strîmbînd din nas. „Ce să vezi acolo, blocuri de sticlă și metal și nici un pic de soare? Fast food-uri și pop culture?” Pentru călătorul obișnuit cu orașele Europei, cu capitalele unde istoria se scrie de sute bune de ani, New York-ul pare la prima vedere un oraș artificial, fără prea multe de oferit.
Prima dată cînd am intrat cu tuk-tuk-ul pe contrasens şi am mers cîţiva kilometri, am crezut că mor în primele minute. Apoi m-am liniştit. Buddhismul şi-a făcut treaba. „Ce se poate întîmpla?“ mi-am zis şi-am închis ochii. I-am deschis în jumătate de secundă, la prima curbă, cînd era să cad din cutia mergătoare.
„E război, crede-mă. O să fie haos, Teheranul explodează mîine seară. E chiar război, cu bombe şi foc. Eu nu ies din casă, treaba voastră“, zice Mossi cu o mină serioasă. Şi n-a ieşit. Ne-a lipsit Mossi în cea mai nebună seară a călătoriei în Iran.
Am zburat probabil cîteva sute de ore. De la zboruri scurte, în care n-ai timp să-ţi dai seama cînd se termină urcarea şi cînd începe coborîrea, la zboruri de 13 ore, în care ai fi fericit să faci şi dansul pinguinului în cabină, de plictiseală, toate au în comun un lucru: folia de calmante. Mi-e frică de mor în avion.
Luang Prabang, fosta capitală a Laosului, aflat în patrimoniul UNESCO, e Asia aia din reviste. Acolo vezi cel mai bine faptul că Laosul a fost colonie franceză, oraşul îmbinînd, în cel mai zen şi artistic mod cu putinţă, exotismul asiatic cu chic-ul european.
Din primul moment cînd m-am dat jos din trenul de New Delhi, principala mea grijă în cel mai sfînt oraş al Indiei a fost să nu mă îmbolnăvesc. Recunosc că nici nu eram foarte bine dispusă, după o călătorie de-o noapte într-un fel de cuşetă deschisă, unde fix în faţa noastră se proptiseră, înghesuiţi pe-o banchetă, vreo cinci, uneori şapte indieni care se uitau la noi (şase străini) ca la zoo.
Am protestat cînd a venit vorba să mergem cîteva zile şi în Bali, în timpul unei călătorii lungi în Asia de Sud-Est. Am strîmbat din nas, mormăind ceva de Eat, Pray, Love, de resort-urile de fiţe şi de turiştii care se duc acolo, fie să eşueze ziua prăjiţi pe-o plajă şi noaptea beţi într-un club, fie să caute dragostea adevărată.
De cîțiva ani, în fiecare sfîrșit de primăvară merg la Berlin. La început căutam opririle clasice pentru turistul aflat acolo. În timp, am descoperit celălalt Berlin, care nu seamănă cu nimic, al locurilor alternative, improvizate, al spațiilor părăsite și ocupate, un Berlin ce pare marginal, dar, de fapt, e mainstream.
După multă muzică tradiţională ascultată pe străzi, prin restaurante, locuri de dans, discoteci sau la oameni acasă, mă întrebam cum se distrează „urbanii“. Unde-s hipsterii, rockerii, clubberii, hip-hoperii? Ajunşi pentru cîteva zile în Havana, ne-am apucat să căutăm locurile alternative ale capitalei cubaneze.
Intri în sală printr-un culoar unde, de-o parte şi de alta, sînt panouri mari, luminate din spate, cu fotografii-portret ale Mariei Tănase. „Cine iubeşte şi lasă“ se aude din ce în ce mai tare. Imediat lîngă intrare, certificatul de naştere al artistei e acoperit cu sticlă şi luminat din toate părţile.
Where you from? întreabă bărbatul, cu un zîmbet larg pe faţă. Romania, răspund cu un zîmbet aproape la fel de larg, puţin neobişnuit pentru cineva iniţial reticent la atîta familiaritate. Welcome to Iran! Este al 26-lea Welcome to Iran! din ziua aceea şi nu e decît ora 14,12.
Pe drumul spre Jinka, ghidul nostru îşi tot suna prietenii din zonă. Cînd termina de vorbit, se întorcea spre noi şi ne spunea cu o faţă pleoştită: „Încă se bat. Nu ne lasă poliţia să mergem.“
Am ajuns în Jaipur la 3 dimineaţa, fără nici o rezervare făcută şi fără cash. În faţa aeroportului stăteau pe jos sute de oameni, unul lîngă altul. Unii dormeau, alţii găteau, alţii vorbeau, totul într-un întuneric nefiresc pentru un aeroport.
Pe Internet, la adăpostul anonimatului, ai impresia că poţi spune totul pentru că ştii totul. Frustrări, nervi, idei aruncate în glumă, provocări, crezi că poţi promova orice şi că poţi corecta pe oricine. Anonimul are întotdeauna dreptate. Anonimul nu are îndoieli, nu exprimă nuanţe. Anonimul nu are milă.
Dacă mă întrebi unde o să fiu mîine, îţi pot răspunde destul de precis. Despre săptămîna viitoare am, iarăşi, o idee vagă. Dar dacă mă întrebi unde o să fiu sau ce o să fac în cîteva luni, îţi voi răspunde că habar n-am. În schimb, dacă mă suni poimîine să-mi zici să mergem în Vamă, la schi sau la Istanbul, sînt şanse mari să zic da. Las lucrurile să se întîmple.
„Poţi să-mi spui Q“, îmi zice tînărul de 22-23 ani, îmbrăcat cu un tricou colorat, blugi la modă şi o eşarfă aruncată neglijent după gît. Mă aflu în Gandi Shopping Center, loc de întîlnire al hipsterilor din Teheran. Dacă faci abstracţie de vălurile cu care fetele se prefac că-şi acoperă capul, lăsate fashionably pînă la limită, şi de faptul că berea are 0% alcool, nu ai zice că te afli în Republica Islamică Iran.
Aeroportul din Siam Reap, oraşul de lîngă complexul Angkor, arată ca o pensiune. O clădire mică, cîteva ronduri de flori, nimic din ceea ce înţelegem prin aeroporturi nu există acolo.
E ca la ruletă. Nu ştii ce se va întîmpla, cine va apărea pe ecranul calculatorului şi ce va spune. În ultimele săptămîni, pe Internet se comunică arbitrar. Chatroulette a avut succes fulgerător, într-un timp extrem de scurt, în care alte proiecte online nici nu apucă să se dezmeticească. Băiatul care l-a făcut e din Moscova, are 17 ani şi spune că s-a plictisit să vorbească mereu online doar cu prietenii lui. De ce n-ar face-o la întîmplare, cu străini? Aşa s-a născut Chatroulette, locul unde c
basarabeanca: #pman Cu flori in mana veniti aici pe piata! Pasnic! Fara violenta! Veniti! Sa nu ne lasam!
Pentru prima dată, Twitter a devenit vedetă în prime time la TV....
Cîteodată, doar Google ştie ce e în mintea ta. Stai singur la birou sau acasă şi te gîndeşti cum ar fi să divorţezi. Nici cel mai bun prieten nu ştie despre asta. Search words: "divort + acte"....
Conceptul de web 2.0 a ajuns deja pe buzele tuturor, un buzz-word la modă, dar cîteodată lipsit de fundament, care încearcă să explice dinamica actuală a Internetului prin reţele sociale, conţinut ...
În decembrie a avut loc, la Howard Johnson, NetCamp, "primul eveniment dedicat tendinţelor şi strategiilor în mediul online", cum spunea prezentarea....
Marele puzzle al societăţii contemporane este reprezentat de noile media - spune Roger Fidler în cartea numită Mediamorphosis -, iar dilema care le însoţeşte este Internetul, deşi, remarcă el, lucruri...
Cînd auzi de o galerie de artă digitală, prin minte ţi se desfăşoară săli pline de monitoare, unde jocurile de imagini, flash-urile, CGI-urile, instalaţiile multimedia, sunetele generate de computer s...
"În România nu există religie de stat; statul este neutru faţă de orice credinţă religioasă sau ideologie atee", spune articolul 9, capitolul II, din Legea cultelor....
Christopher şi Toni, cele două personaje principale ale romanului Metroland de Julian Barnes, sînt doi puşti teribilişti, inteligenţi şi intransigenţi, care vor să se diferenţieze de lumea din jur, să...
"M-a sărutat o tipă la un chef", îmi povesteşte M. "Aşa, din senin. Adică nu chiar, vorbeam, rîdeam, dar nu mă aşteptam să facă asta." "Ceilalţi cum au reacţionat?", o întreb curioasă....
