E-părerea mea

Pe Internet, la adăpostul anonimatului, ai impresia că poţi spune totul pentru că ştii totul. Frustrări, nervi, idei aruncate în glumă, provocări, crezi că poţi promova orice şi că poţi corecta pe oricine. Anonimul are întotdeauna dreptate. Anonimul nu are îndoieli, nu exprimă nuanţe. Anonimul nu are milă. Te corectează pentru orice literă mîncată, şterge cu tine pe jos pentru că tu, cu nume şi cu poză, ai o altă părere decît a lui, ţipă cu litere de tipar, se gîndeşte cu puncte-puncte şi are o imaginaţie lingvistică debordantă cînd vine vorba de jigniri. Devierile sînt hobby-ul lui principal, de la o discuţie despre plantele naturiste baletează lejer la conspiraţiile mondiale, de la politică ajunge la Dumnezeu şi de la filmele cu pisici, la tăierile de salarii.

După enervarea iniţială, comentariile anonimului ajung să te fascineze, cel puţin pentru o scurtă perioadă de timp. Te întrebi de unde atîta elasticitate în exprimare, combinată cu o atît de mare rigiditate a părerilor, ce se întîmplă în mintea lui de reuşeşte să facă asocieri atît de neaşteptate şi de unde îi vine siguranţa absolută a opiniilor. Ce îl face să fie atît de furios? Cîteodată, îţi e milă de el. Ţi-l imaginezi singur, plictisit, ducînd o viaţă fără provocări, frustrat că în viaţa reală nimeni nu-l bagă în seamă, scrîşnind din dinţi, convins că are dreptate şi că le arată el lor, tuturor, cum stau lucrurile. E un stereotip, probabil sînt mulţi oameni, de altfel rezonabili, civilizaţi şi cu idei argumentate, care se pot transforma pe net în fiinţe agitate, care-şi susţin părerile pînă în pînzele albe sau care aberează la nesfîrşit în jurul unei teme şi mai departe de ea.

În 2011, Techcrunch.com – cel mai mare site important despre tehnologie – a înlocuit comentariile normale cu Facebook comments. Văzînd cît de mulţi trolls şi spammers le inundau secţiunea de comentarii cu te miri ce, îngropînd practic comentariile inteligente şi la obiect, au decis ca, prin logarea cu contul de Facebook, să elimine anonimitatea şi, implicit, părerile aruncate aiurea, fără acoperire. Rezultatul a fost o scădere dramatică a comentariilor de toate felurile, ceea ce i-a făcut, în 2013, să revină la un sistem mai flexibil. Anonimitatea predispune la discuţii şi dă o libertate mai mare celor care vor să se exprime. Teoretic, sună frumos libertatea asta de exprimare; practic, scoate la suprafaţă o parte nu tocmai civilizată şi raţională, care funcţionează prin categorisiri, generalizări, informaţii luate de-a gata, este lipsită de nuanţe şi, nu de puţine ori, are darul să distorsioneze realitatea, în funcţie de nişte scheme bine şi adînc fixate.

Internetul oferă oricui posibilitatea de a-şi expune opiniile, sub o formă sau alta. Cînd apare publicul, încrederea că ceea ce spui şi faci este corect nu poate fi combătută cu argumente. Dacă pui la îndoială calitatea scrisului de pe un blog, ţi se dă în cap cu traficul. Dacă spui că X nu are dreptate în ceea ce spune, se găsesc cinci cititori ai lui care să-l apere şi să-l laude. De aici şi micile vedete ale Internetului, care îşi dau cu părerea despre orice, de la maşini la tigăi şi de la acadele la literatură. Pentru că au un public (de multe ori mult mai mic decît cel expus) gata să consume păreri şi idei la prima mînă, un public care nu e dispus să rîcîie un pic pojghiţa lucioasă de pe un articol şi să îşi dea seama dacă omul chiar ştie ce vorbeşte, respectivii se transformă în fiinţe superioare, atotştiutoare, care au impresia că părerea lor despre orice contează.

Pe Facebook, situaţia e – cel puţin teoretic – diferită. Profilul e privat, publicul îl constituie prietenii iar spaţiul este unul intim. Practic, lucrurile stau altfel. Ne împrietenim cu oricine şi ne creăm un spaţiu unde ideile noastre – aparent – sînt urmărite. Facebook-ul a ajuns, mai mult decît socializare, o formă de branding personal, filtrăm ceea ce vrem să se ştie despre noi, arătăm doar anumite lucruri, postăm doar anumite link-uri, ne alegem cu grijă fotografiile şi, în general, selecţia e cea care ne construieşte imaginea. Nu avem în listă doar prieteni sau oameni pe care îi cunoaştem bine, ci, conştient sau nu, ne construim un public. Iar acolo ne dăm cu părerea despre orice, la adăpostul graniţei dintre public şi privat, mereu putînd spune „dar e pagina mea personală, fac ce vreau“. Iar aici sînt acuze, trageri la răspundere, teorii infinite ale chibritului, ping-pong-uri de idei, de răutăţi, de speculaţii sau de mici reproşuri, al căror public sau ţintă sînt, de obicei, oamenii din acelaşi domeniu – asta dacă nu vorbim, bineînţeles, de problemele importante ale ţării sau ale umanităţii. Sau dacă nu ne dăm like singuri la poze şi nu intrăm într-un frumos dialog noi cu noi, în comentarii.

Internetul mai oferă ceva important oamenilor cu păreri – informaţia. Nu-ţi ia mult să-ţi faci o idee vagă despre un subiect, să cauţi informaţii mai mult sau mai puţin veridice pe care să le foloseşti şi nu e greu să dai impresia, la adăpostul tastaturii şi al scrisului, după consultarea Wikipediei, că ştii ce vorbeşti. Datul cu părerea e sport naţional. Pe stradă, la supermarket, în familie şi mai ales la TV sînt numai specialişti. Iar Internetul le oferă spaţiul perfect de exprimare a opiniilor şi a cunoştinţelor dobîndite printr-o căutare pe Google.
 

Cristina Foarfă este freelancer, fiind implicată în multe proiecte de marketing şi comunicare online. Coordonează şi scrie pe www.bookaholic.ro

Foto: L. Muntean