Finala Cupei Mondiale în Germania

Mult timp după ce am luat biletele de avion, mi-am dat seama că o să prind finala campionatului mondial fix în Germania. Şi dacă o să cîştige? – m-a străbătut un fior metafizic. A trecut repede însă fiorul, ţinînd cont că fotbalul nu face parte nici măcar tangenţial din sfera imperfectă a pasiunilor mele şi că probabil ultima dată cînd am văzut un meci cap-coadă a fost… sincer, habar n-am cînd a fost. Finala ca finala, dar am prins meciul cu Brazilia, mai întîi. Ne-am dus la una dintre terasele din Cassiopeia, un complex ubercool, cu multe terase, cluburi, baruri, skate park, ba chiar şi-un panou de căţărări, toate tapetate peste tot cu graffiti-uri, instalaţii şi populate de oameni ce superficial ar putea fi reduşi la eticheta de hipsteri. La Cassiopeia au fost de fapt atelierele de reparaţii pentru Căile Ferate germane şi, ca multe dintre fostele fabrici sau spaţii industriale din Berlin, s-au transformat în cluburi alternative. Ploua vag cînd am ajuns acolo şi terasa era plină cu cel mai divers public de meci pe care l-am văzut vreodată: de la punkeri la familii cu copii şi de la tineri corporatişti la skateri puberi. Meciul l-am văzut pe bucăţele, am decis că, decît să stau sub un copac din care picura, mai bine stau la bar şi-mi văd de ale mele. Singurii care s-au uitat ciudat la mine că am scos laptopul şi m-am apucat să traduc un interviu despre depresie (http://www.bookaholic.ro/interviu-andrew-solomon.html) au fost prietenii mei, care rîdeau că n-au văzut atîta determinare nici la celebrii freelanceri berlinezi. Auzeam în schimb golurile – la un moment dat, le pierdusem numărul. Uraaaa! – toată terasa exploda, mă uitam şi eu să văd golul în reluare. Frumos. Mi-a plăcut că s-au bucurat aproape la fel de sincer şi au strigat la fel de tare, dar cu un zîmbet ironic în colţul gurii, de unicul gol al Braziliei. La final, habar nu aveam care e scorul, dar ştiam că e de bine. De bine pentru nemţi, că poporul brazilian nu cred că stătea prea bine cu moralul, şi nici miliardele de glume de pe net nu-i ajutau prea mult. Unii nemţi s-au oferit să le trimită ajutoare.  

La finală însă, lucrurile erau mai tensionate, victoria nu mai părea atît de sigură. Va fi Dumnezeu neamţ sau argentinian? Nici măcar hippioţii în comuniune cu natura şi spiritele de la Kotbusser Tor nu aveau certitudinea. Meciul l-am văzut într-un bar din Boxhagener, pe o stradă plină de cîrciumi de toate felurile – toate, absolut toate, cu televizoare afară şi înăuntru. Serios, nu conta că eşti şaormerie, sushi bar, vietnamez, ceainărie, restaurant specializat în supe, bar de fiţe sau bodegă, trebuia să ai minim un TV. Atmosfera din barul unde eram noi era tipică pentru Berlin – un loc undeva între retro şi modern, un pic junk, un pic camp, plin cu oameni tineri. Două fete se sărutau lîngă mine şi priveau meciul îmbrăţişate, un tip avea unghiile făcute în culorile Germaniei, mirosea a iarbă, se vorbea şi engleza, şi franceza şi, bineînţeles, româna, lumea era liniştită şi se bucura sau se supăra frumos. Nu se vor sparge maşini şi geamuri în zona asta – mi-au spus prietenii care stau de mult timp în Berlin, de fapt, suporterii nemţi sînt în general cuminţi. Şi cuminţi au fost. Au suferit la fiecare cot în faţă şi cap în gură pe care l-a luat vreun fotbalist german, uneori şi la cele pe care le-au dat, au stat cu sufletul la gură de fiecare dată cînd Messi se apropia de minge (recunoscînd, totuşi, toţi, că e cel mai bun jucător), s-au supărat pe portarul brazilian care rîdea de fiecare dată cînd prindea mingea şi au trăit fiecare vibraţie a mingii care se loveşte de bară. Comentatorii nemţi sînt foarte rezervaţi, te lasă să vezi jocul, abia dacă scot cîteva cuvinte. În ultima parte a meciului, în bar era o linişte suspectă, victoria nu mai era aşa de sigură, ce se întîmplă de nu dau ai noştri gol? Argentinienii joacă mai spectaculos, nemţii – mai tehnic, de ce nu merge cum trebuie maşinăria germană? Dar a mers perfect, pînă la urmă. În secunda următoare golului, se auzeau artificii de afară, în stradă se dansa şi se scoseseră fumigenele, oamenii se îmbrăţişau, uitîndu-se încă circumspect la ecran, nu carecumva să se schimbe scorul mult aşteptat. Revelionul! Nu ştiu cum a fost la Brandenburg Tor, unde cîteva zeci de mii de suporteri au văzut împreună meciul, dar la noi în cartier, petrecerea a fost Wunderbar. Ne-am plimbat de colo-colo pe străzi, încercînd să prindem ceva din toată energia aia uriaşă. Steagurile fluturau, maşinile claxonau, era imposibil să mergi cu bicicleta prin aglomeraţia de nedescris, explodau pocnitori, artificii. Două doamne pe la 70-80 de ani se chinuiau să vadă cum echipa primeşte cupa, suporterii îl aplaudau pe Messi cînd trecea cu faţa tristă să dea mîna cu oficialii, un domn îşi ţinea în braţe cîinele (mare!), speriat de pocnitori, un tip cu un cap imens de unicorn se chinuia să bea bere, un grup de fete îmbrăcate de discotecă ţipau mai tare ca suporterii de meserie şi un punker cu creastă ascuţită îl îmbrăţişa pe un domn între două vîrste, venit cu familia, iar în toate barurile se ciocnea bere nemţească. Pentru prima dată, am simţit ce înseamnă o bucurie colectivă la o asemenea intensitate, cum se simte o ţară pulsînd şi cum se bucură împreună, în stradă, oamenii cei mai diferiţi. Şi, probabil, ăsta e cel mai important lucru într-o călătorie – să fii cu adevărat acolo, să te bucuri cu ei, să te superi cu ei şi să intri, chiar şi pentru un timp foarte scurt, în psyche-ul lor colectiv. Şi, cînd te afli în locul potrivit la momentul potrivit, cum ar fi la finala Cupei Mondiale, e tare bine. 

Foto: C. Foarfă