Manhattan, Manhattan
„New York?” îi văd pe mulți strîmbînd din nas. „Ce să vezi acolo, blocuri de sticlă și metal și nici un pic de soare? Fast food-uri și pop culture?” Pentru călătorul obișnuit cu orașele vechi ale Europei, cu capitalele unde istoria se scrie de sute bune de ani, New York-ul pare la prima vedere un oraș artificial, fără prea multe de oferit.
Am fost în New York iarna. Cîteva zile a fost viscol iar vîntul bătea atît de tare uneori încît aveam senzația că mă doboară. Se anunțase blizzard of the century, erau alerte peste tot și lumea era sfătuită să stea în casă. Nimeni nu făcea asta. New York-ul e greu de băgat în casă, e orașul care nu doarme, nu stă în casă, nu se oprește și a cărui energie te molipsește să faci mereu ceva. Altceva. Și am făcut – am petrecut aproape o zi în MOMA, muzeul de artă contemporană pe cinci etaje unde chiar vezi cele mai interesante lucrări din ultimul secol (inclusiv o sală unde Brîncuși e pus la loc de cinste), unde stai la o cafea și privești forfota de jos, în cazul meu viscolul, prin pereții de sticlă sau unde cumperi mici obiecte de designer. Sau intri în Biblioteca Metropolitană, un loc cu arhitectură impresionantă, ca de poveste, arunci un ochi în sălile de lectură și-ți cumperi cărți sau obiecte livrești de la librăria de la parter.
Apoi a ieșit soarele, odată cu prima ninsoare care a transformat Central Park-ul într-o scenă de film, a deschis patinoarele dintre giganții de metal și a făcut plimbarea cu ferry-ul suportabilă. Manhattan-ul e minunat seara pe măsură ce ferry-ul se îndepărtează de insulă într-o imagine clasică ce, văzută pe viu, e de o mie de ori mai frumoasă. La fel este și cînd urci pe Top of the Rock, punctul de observație de unde vezi skyline-ul New York-ului de sus.
„Adora New York-ul. Îl idolatriza peste măsură. Pentru el, indiferent de anotimp, era un oraș care exista în alb și negru și pulsa pe muzica extraordinară a lui George Gerswin” – așa începe Manhattan-ul lui Woody Allen și e greu să nu-i dai dreptate. Poate mai puțin la partea cu culorile, pentru mine Manhattan-ul înseamnă culori, fie că mă gîndesc doar de reclamele uriașe și amețitoare (la propriu) din Times Square.
Manhattan-ul îl iei la pas, stradă cu stradă, colț cu colț. Nici nu e greu, totul e numerotat și aranjat geometric, pînă și celui mai pierdut om în spațiu (eu) fiindu-i ușor să se orienteze. Te oprești la un bar în Lower East Side, mănînci o rață crocantă în China Town, îți cumperi haine de la designeri independenți dintr-un boutique shop din East Village, bei o cafea West Village, stai la soare pe o bancă pe malul răului Hudson, mergi pe High Line (un parc suspendat, făcut pe o linie dezafectată de metrou) și-ți petreci seara la un vin într-unul din barurile din Greenwich sau din Nolita (doar numele te face să vrei să mergi acolo!) iar apoi, dacă mai ai energie, mergi într-un club în Meatpacking.
Și, cu toate filmele americane în cap, te oprești din cînd în cînd să vezi uimit că decorurile sînt chiar de acolo, că locurile există dar că, din fericire, nu e nici un King Kong care să dărîme zgîrie-norii. Mergi pe Madison Ave și te aștepți să apară Don Draper, elegant, tocmai venit dintr-un pitch la client sau pe 5th Avenue, te aștepți să dai nas în nas la shopping cu fetele din Sex and the City. Să nu mai vorbim de Woody Allen, e New York-ul lui pe care-l recunoști la fiecare pas, și nu te-ar mira prea tare dacă ar apărea cu Diane Keaton la braț fugind de ploaie la Planetarium sau pe holurile de la Guggenheim. Mănînci la Katz (între noi fie vorba, nu mi s-a părut atît de bun cum se zice) și-ți amintești cum mima Meg Ryan orgasmul acolo în When Harry met Sally sau te oprești, ca-n atîtea filme, la un burger la Shake Shack, în Madison Square Park. Iar în Bloomingdale’s mergi direct la raionul de mănuși – nu acolo s-au întîlnit Jonathan și Sara în Serendipity? Mai ales dacă ninge afară și vezi apoi Central Park-ul acoperit de zăpadă proaspătă ca într-o comedie ușoară de Crăciun.
Dincolo de faptul că New York-ul ți-e mult mai familiar decît credeai, e pur și simplu un oraș unde ai senzația că se întîmplă totul. Aici am văzut Sleep no more (http://bookaholic.ro/sleep-no-more-sau-despre-cea-mai-completa-si-ciudata-experienta-teatrala.html), o adaptare de teatru imersiv după Macbeth, practic o experiență senzorială totală și foarte puternică ce avea loc într-un hotel de cinci etaje care era tot o scenă – peste tot se întîmpla ceva, cu o mască pe față intrai complet în poveste, explorai la milimetru spațiul, îți făceai propriul traseu iar granița dintre actori și public era inexistentă.
Nu e cel mai prietenos oraș din lume. Sînt distanțe mari, pierzi mult timp cu metroul, sînt zone unde nu te simți în siguranță, e aglomerat și uneori haotic. Dar e un oraș unde ai senzația libertății – vezi oameni „ciudați”, integrați perfect în peisaj, îmbrăcați în toate felurile posibile (sau chiar dezbrăcați), fără complexe și fără ca cineva să se uite dubios la ei (poate doar turiștii care nu se așteaptă să vadă la metrou, de exemplu, pe cineva îmbrăcat în costum de pisică de pluș care citește pe o bancă). New York-ul nu pare să-ți spună cum să fii, ci te acceptă exact așa cum ești iar tocmai diversitatea asta nebună pe toate planurile îl face fascinant.
Te copleșește, e incredibil de viu, de divers și de provocator. După trei săptămîni în care am am mers pînă nu-mi mai simțeam picioarele, am fost în multe locuri și, teoretic, am făcut multe lucruri, senzația la plecare a fost că de fapt aproape nici n-am fost acolo, dar că mi-am găsit locul perfect.
Foto: C. Foarfă
