Un rucsac
În rucsacul meu intră cam şapte kilograme. Nouă, dacă insist. Motivul pentru care nu-mi iau unul mai mare e simplu: nu-mi place să car. Motivul pentru care nu-mi iau un troller, ca oamenii „civilizaţi“, e ceva mai complicat: cum plimb eu troller-ul prin hîrtoapele din India, cum îl trec dintr-un autocar în altul în Iran, cum îmi caut cazare cu el după mine din pensiune în pensiune în Thailanda şi ce fac cu el cînd am de alergat, inevitabil, spre aeroport că pierd avionul? Şi ce fac cu atîtea lucruri? Ştiţi, veşnicul „m-am întors acasă cu două treimi din haine nepurtate.“ Şi mai e un motiv: nu-mi place să-mi las bagajul la cală, mai ales după ce l-am pierdut şi recuperat de vreo două ori. Prea mare bătaie de cap.
O dată n-a fost deloc plăcut – mergeam în Etiopia, am schimbat avionul în Dubai şi, cumva, bagajele noastre au rămas să caşte gura la automatele cu lingouri de aur din prea frumosul şi „deloc“ artificialul oraş, creat parcă pe calculator de un băieţaş pasionat de bling-bling-uri, unde zău că nu m-aş duce de bunăvoie. În Addis Ababa, ne-am trezit fără haine, dar, şi mai grav, fără pastilele de malarie, care se iau preventiv, mai ales cînd plănuieşti să faci o vizită la domnii de la triburi. Ne-am obişnuit rapid cu gîndul că mai light de-atît nu putem călători, ne-am luat strictul necesar şi ne-am dat seama că, cu un pic de management şi cu detergent, ne descurcăm cît e nevoie. Ba chiar începuse să ne placă ideea. Pastile de malarie mai aveam în buzunare, fix pentru trei zile, iar în Etiopia se găseau doar unele de generaţie veche (şi, ziceau localnicii, contrafăcute), cu efecte secundare mult prea nasoale pentru nişte oameni prima dată în Africa – de exemplu, halucinaţii. După fix patru mail-uri furioase, cîteva telefoane şi exact cele trei zile, au venit. Taximetristul care ne-a dus şi ne-a luat de la aeroport, informat că mergem să ne recuperăm bagajele, era uimit: şi bagajele mari unde sînt? Cu aceeaşi expresie pe faţă a tuturor care află că plec o lună jumate în Asia cu un rucsăcel de şapte kile.
Secretul bagajului mic e simplu: spălătoriile. Ce nevoie ai de multe haine cînd şi cea mai ascunsă pensiune are o spălătorie sau cel puţin una aproape? În plus, hainele sînt atît de ieftine, încît, dacă-ţi lipseşte ceva sau simţi nu eşti în trend, le iei, le porţi şi eventual donezi ce încarcă prea mult rucsacul. La fel şi cu cărţile, cel puţin pînă la apariţia Kindle-ului în buzunarul de sus al rucsacului meu. Cu cărţile am avut mereu dileme. Oricît încercam să nu mă prindă o plecare cu vreo carte neterminată sau cu una pe care voiam neapărat să o citesc, am reuşit rar. Aşa că am cărat după mine cărţi, mi-am cumpărat şi din locurile unde am fost. Aşa am conştientizat, la propriu, diferenţa dintre o carte grea şi una uşoară, una mare şi una mică, şi am înţeles beneficiile hîrtiei subţiri.
Cînd eşti mereu pe drum, schimbi autocare, avioane, trenuri, maşini, stai în aglomeraţie şi mergi zece ore pe zi, tot ce ai nevoie e o pereche de sandale de trekking, ceva de pus pe cap, o carte şi cîteva haine foarte comode. Moda o lăsăm pe altă dată, la fel şi recipientele mari de cremă. Ajută şi faptul că, de obicei, călătoriile lungi sînt în destinaţii calde, iar un tricou nu cîntăreşte cît geaca de ski.
Îmi iau mai mult bagaj pentru o săptămînă la Londra decît pentru trei în Cuba. Cel puţin teoretic, mă gîndesc ba că merg în club, ba că merg pe stradă, ba că merg la nu ştiu ce restaurant sau că mă întîlnesc cu prieteni care stau acolo. Cochetărismele cîntăresc cam greu.
Practic, de multe ori plec cu rucsacul pe jumătate gol, cunoscîndu-mă prea bine că voi vizita multe obiective turistice numite magazine şi, recunosc, mă voi întoarce probabil cu un bagaj suplimentar plin de roadele shopping-ului. E adevărat, e mai simplu cînd mergi într-un singur loc pentru o perioadă mai scurtă. Cu cît creşte perioada şi se complică traseul, cu atît scade bagajul.
Ştiu că pot împacheta în cinci minute, că găsesc uşor orice, că pot pleca oriunde, că pot să-mi duc rucsacul şi-n braţe, dacă e nevoie, şi că nu trebuie să-i port de grijă. E şi o pernă rezonabil de mică, cînd adormi în aeroport.
Cred că, de fapt, nu ţine doar de comoditate. În mintea mea, rucsacul, călătoritul lejer înseamnă libertate. E o constrîngere în minus. N-am nevoie de prea multe, cînd sînt plecată. E o rupere de ritmul zilnic, de obiectele de care sînt ataşată, de chiar şi puţinele tabieturi pe care le am. Simt că un bagaj prea mare mi-ar îngreuna, simbolic şi concret, călătoria.
Foto: C. Foarfă
