Mereu mă gîndesc că pot vedea oricînd locurile care sînt prea aproape, dar ajung cel mai greu în acel spaţiu. Sînt aici, ajung repede, nu mă gîndesc că trebuie să-mi rezerv timp pentru ele, aşa că, recunosc, nu prea am umblat prin vecini cît aş fi vrut. Aşa s-a întîmplat şi cu Chişinăul. Şi, pentru că uneori ai nevoie de motive, de data asta la mine a fost Festivalul de Literatură de la Iaşi. Dacă tot ajung la Iaşi, de ce n-aş pleca cu cîteva zile înainte să văd şi Chişinăul? Zis şi mers.

Am stat doar patru zile acolo, insuficient să-mi fac o părere şi să-mi dau seama ce se întîmplă într-un loc sensibil pentru istoria noastră, dar suficient să-mi fac o primă, foarte subiectivă, impresie. Iar ea e că mi-a plăcut mult, că mă voi întoarce cu siguranţă la Chişinău şi că toate ridicările de sprîncene ale unor amici de dinainte de plecare nu-şi au rostul.

Am găsit un oraş viu, mult mai modern decît mă aşteptam, cu locuri care-ar fi stat foarte bine în orice altă capitală, de la clădiri istorice la baruri şi restaurante, cu o atmosferă faină şi cu chef de petrecere. Avea toate mărcile unei ţări foste comuniste, în tranziţie, de la blocurile cenuşii la clădiri în dulcele stil sovietic, construcţii alandala, trotuare sparte, iluminat public setat pe modul foarte economic, sau reclame stradale haioase.

Prima reclamă care mi-a sărit în ochi a fost una în care scria simplu că Domnul Leonid îţi dă convorbiri ieftine la mobil. M-am gîndit că e campanie electorală, m-am întrebat cine o fi acest şmecher domn Leonid şi m-am amuzat să-mi fac scenarii cu el. La un prim search, am văzut că era parte dintr-o campanie publicitară şi că unul dintre mesaje rezumă bine ce-am văzut la Chişinău: „– Domnul Leonid, eu vreau libertate, toată libertatea, fără limite... freedom, yoga, fashion, Murakami, snowboard, sushi…“ Pe lîngă faptul că am înţeles mai bine pasiunea moldovenilor pentru sushi (multe restaurante japoneze şi, chiar la o terasă normală, puteai da plăcinta pe-un sashimi chiar bun), mă gîndeam că oglindeşte bine ce vezi cu ochiul liber pe străzi: o dorinţă mare de modernizare, de ardere a etapelor, de sincronizare cu ce se întîmplă afară, de schimbare. O vezi în hainele colorate ale oamenilor cu simboluri ale culturii vestice (steaguri americane, logo-uri de branduri cunoscute), în multitudinea de magazine occidentale de pe strada principală sau din malluri şi în barurile şi restaurantele decorate cu grijă la detalii. Mi-au atras atenţia şi preţurile. Dacă, în general, lucrurile costă mult mai puţin ca în România, în cazul brandurilor „de fiţe“, raportul se inversează. Preţurile sînt de două-trei ori mai mari la magazinele de firmă (în special la brandurile sport), iar după numărul de oameni care le poartă îmi dau seama că e o chestiune de statut. Dai mult mai mulţi bani decît face, dar îţi dau, probabil, sentimentul de occidentalizare. Şi tot la prima vedere, Chişinăul mi s-a părut un loc cu diferenţe mari între clasele sociale, cu puţine spaţii intermediare şi cu o sărăcie în unele locuri ce contrasta puternic cu terasele posh din centru.

Chişinăul l-am văzut de pe bicicletă, pedalînd dintr-o parte în alta, printre şi prin gropile din asfalt, şi atentă să găsesc noaptea străzile laminate, pentru a ajunge la hotel fără vreo mînă ruptă. Am trecut aşa şi prin locuri ce aminteau de un orăşel de provincie, şi printre clădiri de business, şi prin spaţii comerciale, şi prin unele unde amprenta comunismului e dominantă, m-am rătăcit la propriu prin parcurile uriaşe din oraş şi am văzut că bicicliştii sînt încă o apariţie destul de ciudată în trafic (dar de care toată lumea are grijă şi le face loc).

Am ajuns şi la crama Cricova, de lîngă Chişinău, un loc impresionant atît prin cum arată (zeci de kilometri de străzi subterane pline cu butoaie de vin şi instalaţii), dar şi prin aerul de putere pe care-l are. Pe lîngă vinurile rare, foarte vechi, de colecţie, aici şi-a sărbătorit Putin aniversarea de 50 de ani, aici sînt colecţii de vin ale unor oameni influenţi de la noi, dar mai ales din afară (fiecare pe raftul lui, cu numele scris cu mîndrie) şi, în general, aici se ţin multe întîlniri la un pahar de vin vechi.

O doamnă din America care călătorea singură în zonă îmi spunea că nu prea ai ce să vezi la Chişinău, că nu-s obiective turistice „frumoase“. N-or fi ca în lunga tradiţie de capitale europene unde ne-am obişnuit să facem poze, dar cu siguranţă Chişinăul merită vizitat pentru multe alte lucruri, pentru atmosfera unei ţări în schimbare şi pentru amestecul dintre trecutul comunist şi prezentul care se uită deloc timid înspre Vest. Dar, cum spuneam, acestea sînt doar cîteva prime impresii subiective de călătorie, la următoarea vizită sper că voi vedea mai multe. Mai mult poate ca alte oraşe, Chişinăul nu e un loc pe care să-l înţelegi în cîteva zile petrecute acolo, în care ai timp de-abia să te dezmeticişti şi să te uiţi doar la ce-ţi arată strada.

Foto: C. Foarfă