Fobii de călător: zborul
Am zburat probabil cîteva sute de ore. De la zboruri scurte, în care n-ai timp să-ţi dai seama cînd se termină urcarea şi cînd începe coborîrea, la zboruri de 13 ore, în care ai fi fericit să faci şi dansul pinguinului în cabină, de plictiseală, toate au în comun un lucru: folia de calmante. Mi-e frică de mor în avion. Mi-e frică să mor în avion.
Mai sînt cîteva lucruri comune. Locul ales cu grijă în spate, pentru că acolo spun statisticile că e mai sigur, ochii închişi, tremurul, mîinile transpirate, unghiile din piciorul lui Andrei la decolare, numărat în gînd timpul pînă la destinaţie, zgomotele suspecte de la motor, pe care doar eu le aud, aşteptarea, însoţitorii de bord pe care-i caut cu privirea, să văd dacă sînt îngrijoraţi, cerul.
La unul dintre ultimele zboruri, reuşisem să mă liniştesc. Mă mutasem singură pe trei locuri, stăteam tolănită cu căştile în urechi, ascultam Portishead cu Third şi citeam Homo Faber de Max Frisch. Aproape mă felicitam pentru că nu îmi mai era frică de avion, ba chiar îmi plăcea. Aud pe fundal vocea pilotului, îmi scot căştile tocmai cînd spunea să ne punem centurile pentru că intrăm într-o zonă de turbulenţe. Ca o coincidenţă care i-ar fi plăcut lui Max Frisch, eram fix la pasajul în care Super Constellation, avionul cu care mergea Walter Faber, aterizează forţat în deşert. Cîteva secunde mai tîrziu, cădeam cîteva zeci de metri în gol şi intram în furtună. Mi-am retras felicitările – încă îmi era teribil de frică.
Nu am zburat niciodată pentru job, aşa că avionul înseamnă călătorie, înseamnă mai mult departe decît sus. De aici – un cocteil dubios de senzaţii amestecate, de frică teribilă, plăcere, relaxare, fascinaţie. Cîteodată, mi se amestecă în minte scene din cărţi, de la începutul Versetelor Satanice la imaginea obsedantă a pilotului din Privind în Soare de Barnes sau la Chinaski din Femeile lui Bukowski, care urca mereu beat în avion, după ce agăţa ceva în aeroport. Îmi sună melodii în cap (previzibil, cele cu legături directe cu zborul, ca „In the aeroplane over the sea“ sau „Learning to fly“ compusă, culmea, de Gilmour, din pasiune pentru zbor), îmi fac planuri, schiţez chestii mental, mă joc de-a Tom şi Jerry cu frica, mixez fragmente din Dezastre în aer cu videoclipurile Lanei del Rey şi încerc să mă gîndesc la orice altceva decît zborul. Cînd nu mai funcţionează nimic, încep, din nou, să număr în gînd.
Uneori, reuşesc să mă fure peisajele, ca atunci cînd am mers pentru prima oară la Nisa. Coasta de Azur se vede incredibil de frumos din avion cînd eşti aproape de aterizare, la fel şi Bali-ul sau, în general, orice implică ape turcoaz, ţărmuri cu vegetaţie sau plaje largi. Clişeu de vedere, ştiu, dar funcţionează ca medicament.
E mereu acelaşi scenariu, intensităţile diferă. Uneori, frica e complet paralizantă, mai rar în ultimul timp, ce-i drept, şi atunci nu vorbesc, nu fac nimic altceva decît să aştept încordată. Nu ştiu ce. Sînt alte dăţi cînd, după inevitabila panică de la decolare, mă relaxez şi mă bucur de promisiunea locurilor unde urmează să ajung sau am fost. De fapt, iubesc avioanele. E un love-hate relationship. N-aş putea trăi fără ele, dar nu pot să spun că-mi plac întîlnirile noastre prea mult.
Ştiu cîţiva oameni care nu călătoresc pentru că le e frică de avioane, mai ales de zborurile lungi. Oricît de mult aş vrea să fug înainte de decolare (şi înainte de aterizare, dar atunci e un pic mai greu), mă gîndesc mereu că altfel nu ajung nicăieri şi că, vreau-nu vreau, sînt legată de motorul zgomotos al avionului. De el depind călătoriile mele şi de călătoriile mele depind eu.
Scriu articolul ăsta într-un A320 care se zguduie din cauza unor turbulenţe mici spre medii. Încerc să le ignor, repetîndu-mi în minte că avioanele nu cad de la un gol de aer. Dar, ca orice doamnă iraţională, frica nu ţine cont de astfel de amănunte. Mai ales cînd vorbim de o frică ce poartă un nume imposibil de pronunţat, ca Pteromerhanophobia.
Foto: wikimedia commons
