Pe planeta Werchter 2014

Mi-e greu să-mi explic (nici cercetătorii japonezi n-au reuşit încă) cum de n-am ajuns, pînă acum aproape o lună, la nici un festival mare de muzică din afară. Nici măcar pînă la Sziget n-am fost în stare, ce să mai vorbesc de altele. La concerte am fost la cîteva (Radiohead-ul de la Praga a fost de departe cel mai tare), de la festivalurile din România rar am lipsit, fie că vorbim de B’estfest, Electric Castle, Artmania, Peninsula sau chiar unele mai supărate, de rock. Cumva, planetele nu s-au aliniat corespunzător şi în fiecare an, pînă acum, rîcîiam de invidie tastatura cînd vedeam statusurile şi pozele prietenilor mei plecaţi afară pe la festivaluri. Ba mint, am avut o tentativă, am fost o zi la Rock in Rio la Lisabona, la Muse, dar nu se pune – n-am stat la cort, n-am mîncat/dormit acolo.  

Se poate spune că Werchter-ul de anul ăsta m-a prins novice în materie de festivaluri pe alte plaiuri. Mersul la festival e complet diferit de orice altă călătorie – te duci acolo şi doar acolo, aproape că nici nu contează unde se întîmplă evenimentul, intri în lumea aia complet, pentru cîteva zile, şi nu te mai interesează altceva. Mersul meu în Belgia, la Werchter, a fost un şir de mici uimiri, dar şi un şir lung de lucruri familiare, învăţate la festivalurile de la noi.  

Unul dintre cele mai mari festivaluri de muzică din Europa, organizat impecabil, Rock Werchter şi-a început zgomotoasa istorie în 1976. Pe aici au trecut, în ultimii ani, majoritatea artiştilor mari la care vă puteţi gîndi, de la Coldplay şi Red Hot Chilli Peppers, la Depeche Mode, David Bowie, Bjork sau Rammstein. Iar 2014 nu a făcut excepţie, cu Pearl Jam, Metallica sau Arctic Monkeys. Prietenii care merg de ani de zile la Werchter susţin însă că line-up-ul a fost ceva mai slab, că s-a comercializat şi s-a aglomerat foarte tare festivalul şi că, inevitabil, nu mai e ce-a fost. Salvăm Rock Werchter? Într-adevăr, numărul participanţilor creşte de la an la an, în 2014 ajungînd la 88.000.  

Werchter-ul e o lume în sine, intri acolo, ieşi după cinci zile cu urechile bubuindu-ţi, cu o lipsă acută de somn, bronzat cu dungi sau murat de ploaie şi cu un ficat obosit. O parte dintre camping-uri s-au deschis cu o zi înainte, aşa că am ajuns acolo mai devreme, precauţi, să găsim loc de cort. Care loc de cort? La nici două ore de la deschiderea porţilor, cel mai mare camping era aproape plin. În mintea mea neobişnuită cu astfel de evenimente, am zis să merg light – rucsac, un cort minuscul, saci de dormit şi cam atît. Doar le căram în spate! Ei bine, mulţi dintre colocatarii camping-ului păreau să se mute acolo – bagaje uriaşe, umbrare, bucătării mobile, şezlonguri, litri de băutură şi kilograme de mîncare (cînd am văzut preţurile, am înţeles parţial de ce). Se făceau adevărate tabere şi muzica urla nonstop. Iar la final, o mare parte dintre toate aceste lucruri au rămas acolo într-un haos greu de descris – vivat consumerismul!  

Programul zilnic era simplu – te trezeai, coadă la duş, cafea, croasante şi apoi începea cursa pentru net şi priză (unii mai trebuiau să şi muncească), preferabil în acelaşi loc. Pe la prînz, cînd se deschideau porţile festivalului, începea alergatul de la o scenă la alta, de la The Barn la KlubC şi înapoi la scena mare, cu o trecere scurtă pe la scoici şi stridii (da, mîncare de festival!), şi pe la un pahar de roze. Pearl Jam au fost – cum altfel? – senzaţionali, cu un Eddie Veder în mare formă, pus pe glume şi poveşti, într-un concert lung, ce n-ai fi vrut să se mai termine. Oricît de mult mi-a plăcut Pearl Jam, am plecat de la Werchter îndrăgostită iremediabil de aerul neglijent, uşor bukowskian, rebel, de atitudinea caldă şi sinceră, şi de muzica lui Damon Albarn, de data asta fără Blur, care mi-a intrat în vene şi acolo a rămas. Mult mi-au plăcut şi sofisticata Agnes Obel, cu vocea ei profundă, care te făcea să pluteşti, dar şi Lykke Li, neconvenţională şi puternică, o apariţie nebună şi o injecţie neaşteptată de energie pentru ce ştiam (ascultasem) eu înainte. De plutit am plutit şi pe trip hop-ul celor de la London Grammar şi foarte faini au fost şi fraţii Angus & Julia Stone. Recunosc că m-am plictisit la Metallica, ne cunoaştem de atîta timp, i-am văzut de multe ori şi îi ascult de la 10 ani, aşa că nu mi-au mai spus mare lucru. Şi n-am înţeles nici în ruptul capului de ce Kings of Leon au atîta succes, dar, iarăşi, cred că e problema mea.  

Am plecat de la primul meu festival din afară cu promisiunea solemnă că o să-mi fac din asta un obicei. Cîteva zile, trăieşti în cu totul altă lume, cu oameni coloraţi, veseli, cu tot felul de apariţii simpatice (unii aleg să se îmbrace la festival în unicorni, în cer înstelat sau în pisici), cu multe trupe pe care voiai să le vezi şi cu unele descoperiri de moment şi cu o stare de bine care nu te lasă mult timp. La aproape o lună de la Werchter, nu mă conving să-mi tai brăţările de la mînă.  

Foto: C. Foarfă